Vasile Gudu

„Importanța integrării Dobrogei în statul român modern”

Dobrogea, această parte de țară românească înzestrată cu frumuseți inegalabile, are și o istorie fascinantă. În spațiul îngust cuprins între Dunăre și mare au alternat epoci de strălucită civilizație cu vremuri de restriște ale năvălirilor pustiitoare, s-au refăcut din cenușă așezări omenești, s-au întrepătruns valori culturale și s-a probat capacitatea poporului român de a supraviețui în vatra străbună.[:]

Dobrogea a fost spațiul unei continue sinteze etnice românești și se cuvine aducerea unui omagiu generației care, cu mulți ani în urmă, a împlinit năzuința de unire a acestui ținut cu România, la 14 noiembrie 1878.

Înaintea războiului din 1877–1878, prin Dobrogea circulau liste de subscripții pentru unirea cu România, iar în timpul războiului, sub diverse forme, românii dobrogeni, ca și alți etnici, și-au adus contribuția la succesul operațiunilor militare antiotomane.

Angajându-se cu toate forțele în războiul antiotoman, poporul român și-a cucerit independența prin jertfele date la Plevna, la Rahova, la Smârdan, la Vidin și în alte bătălii, ca și prin întregul său efort material și uman cu care a contribuit la înfrângerea Imperiului Otoman. Părtașă la aceste jertfe și eforturi a fost și populația Dobrogei, nevoită să îndure silniciile unei stăpâniri care se zbătea să-și prelungească prin forță agonia.

În ajunul Războiului Ruso-Româno-Turc din 1877–1878, prințul Carol și Guvernul de la București nu-și puteau stabili în mod expres obiectivul unirii Dobrogei cu România. Unirea s-a înfăptuit totuși în chip firesc și în mod fericit, dar bucuria nu putea fi întreagă atâta vreme cât, pe de altă parte, țării îi erau răpite cele trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail.

Tratatul de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, consfințea independența României, dar o condiționa de cedarea teritoriului pretins de Rusia. Prin art. 46 se atribuiau României: Insula Șerpilor, Sangeacul Tulcea – cuprinzând districtele Kilia, Chilia; Sulina; „Mahmudie”, Mahmudia; Isaccea; Tulcea; Măcin; Babadag; Hârșova; „Kiustenge”, Constanța; Medgidia, precum și ținutul situat la sudul Dobrogei.

În ședința din 27 ianuarie 1878, Adunarea Deputaților era din nou informată despre existența unor cereri

ale dobrogenilor de a se uni cu România. Luând în calcul evoluția relațiilor româno-ruse și anticipând mersul evenimentelor, Guvernul român trimitea în Dobrogea, la începutul anului 1878, două comisii – una militară și alta civilă –, în scopul unei temeinice documentări privind regimul politic și juridic, serviciile publice, instituțiile, starea generală și nevoile imediate ale populației.

Lunga așteptare a populației dobrogene a încetat la 14 noiembrie 1878, marea zi a unirii efective a Dobrogei cu România. În acea zi, principele Carol a lansat, din Brăila, Proclamația către dobrogeni și Înaltul ordin de zi către armată, iar primele unități militare au trecut Dunărea pe la Brăila și Galați, fiind întâmpinate peste tot în Dobrogea cu o imensă bucurie. Prințul Carol a ținut să pună și el piciorul pe pământul Dobrogei în ziua istorică de 14 noiembrie 1878. Trecând Dunărea cu o șalupă de la Brăila la Ghecet, a asistat împreună cu I.C. Brătianu la serviciul divin oficiat de învățatul vlădică Melhisedec.