Aurel Căciulă

În fiecare an la 1 mai se sărbătorește, începând din 1889, în peste 80 de țări, Ziua internațională a muncii. Congresul Internaționalei Socialiste a decretat, în anul 1889, 1 Mai – Ziua internațională a muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore. În anul 1872, aproximativ 100.000 de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite ale Americii, cea mai mare demonstrație având loc la Chicago, unde au mărșăluit 90.000 de demonstranți, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Toți au pledat pentru ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago, numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000, iar 4 protestatari au fost împușcați și foarte mulți au fost răniți în urma unor incidente violente cu poliția. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 Mai autoritățile organizau, în toate orașele, mitinguri și manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe, cu lozinci propagandistice, în care erau preamăriți, mai ales în primii ani de după război, promotorii ideilor socialiste Marx și Engels, Stalin, iar mai târziu, după 1970, a început cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Și astăzi sunt destui nostalgici care spun că 1 Mai muncitoresc de altădată avea mai mult farmec, mai multă poezie. Alții, cei mai mulți, au alte opinii. „Pregătirile pentru demonstrația de 1 Mai începeau cu două săptămâni înainte. Fiecare întreprindere, școală, gărzile muncitorești, tineretul din detașamentele de pregătire a patriei, mai târziu «șoimii», ne adunam pe stadion, în fiecare după amiază, și timp de două ore mărșăluiam și strigam lozinci. Secretarul de partid, președintele sindicatului răspundeau cu capul de prezență și de recuzită. Nimeni nu putea să lipsească, cine îndrăznea risca locul de muncă. Demonstrația începea la ora 10.00, însă ne duceau la locul repartizat de la ora 7.00. Totul dura câteva minute, după care, la ieșire, mergeam la mașini să predăm recuzita.”

Ne amintim din perioada comunistă defilările și manifestările dedicate zilei muncii pe stadionul orașului, apoi spectacolele de la terasa Căpcăunu de la Moțoc, urmate de petrecerile câmpenești. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, iar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte.

Dar 1 Mai nu a fost numai sărbătoarea comuniștilor, a muncitorilor. Ea are o veche tradiție la români, sub denumirea Armindeni. Armindenul este un simbol al vegetației care proteja recoltele și animalele. În tradiția populară, acestei zile i se mai spune și „ziua pelinului” sau „ziua bețivilor” și semnifică începutul verii. Armindenul se serbează pentru rodul pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun, oamenii sănătoși, prin petreceri la iarbă verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin. În ziua de Arminden se organizează petreceri cu lăutari, în afara localităților, la pădure, iar mai nou în parcuri, cu vin roșu, pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbații își pun liliac sau flori de pelin la pălării. În prezent, în cele mai multe state, ziua de 1 mai este zi liberă și este numită Ziua muncii sau a muncitorilor.