Neviser Zaharcu

În fiecare an, la data de 14 noiembrie, începând cu anul 2007, în coordonarea Federației Internaționale pentru Diabet și a asociațiilor afiliate acesteia, comunitatea internațională celebrează Ziua Mondială a Diabetului. În 2012 peste 350 de milioane de oameni erau afectați de această maladie, dintre aceștia peste 80% trăind în țările în curs de dezvoltare.

Acesta a fost motivul pentru care secretarul general al Națiunilor Unite, Ban Ki-Moon, a cerut comunității internaționale măsuri energice în combaterea acestui flagel al societății contemporane, un flagel care, din păcate, cunoaște o dinamică evolutivă, cu efecte economice semnificative (având în vedere că programele de tratament au costat, la scară globală, aproximativ 471 de miliarde de dolari numai în 2012).

Începând cu 2009 și până anul acesta, inclusiv, temele principale abordate de Ziua Internațională a Diabetului s-au focalizat pe educația și prevenția diabetului: pe prevenție, pentru că este mai puțin costisitor să previi decât să tratezi; pe educație, pentru că diabetul reprezintă, înainte de orice, un efect al modului în care stilul nostru de viață s-a schimbat în contemporaneitate, sub presiunea factorilor sociali și culturali, a creșterii ratei de urbanizare, a efectelor negative ale consumerismului.

În acest sens, Rezoluția ONU din 20 decembrie 2006 a decis că 14 noiembrie este una dintre zilele care trebuie să fie extrem de vizibile la nivel global, această dată fiind aleasă pentru a aminti ziua la care s-a născut Frederick Banting, cel care, alături de Charles Best, este creditat cu descoperirea insulinei în 1922, la cinci ani după succesele experimentale ale savantului român Nicolae Paulescu, care, în pofida contribuțiilor sale incontestabile în domeniul metabolismului uman, este în continuare situat undeva la periferia istoriografiei medicale occidentale.

Acestui „om al muncii destoinice”, după cum îl caracteriza Iorga, medicina îi datorează una dintre cele mai spectaculoase realizări ale secolului trecut. Și, chiar dacă, în timp, eroarea a fost recunoscută, rămâne gustul amar al lipsei de corectitudine cu care savantul român a fost tratat în timpul vieții. Într-o perioadă în care exodul medicilor noștri în Occident tinde să devină o reală problemă pentru sistemul de sănătate, cred că de la N. Paulescu mai putem învăța ceva: deși avea posibilitatea unei cariere universitare în Franța, unde obținuse deja trei doctorate, acesta a revenit în România pentru a iniția și a sistematiza, prin cercetări și prin publicarea unor lucrări monumentale, metode și practici inovatoare în tratamentul unor maladii.

Din păcate, prestigiul său științific a fost umbrit de angrenarea în polemici politice blamabile, încercând – fără a fi un caz unic al acelor vremuri – a acoperi în straie teologico-medicale xenofobia și rasismul. Întotdeauna a fost dificil de decelat unde se termină opera și unde începe omul. Savantul Paulescu a fost un geniu, ale cărui merite științifice nu pot fi nici negate și nici reprimate sub povara erorilor sale ideologice. Omul Paulescu, omul politic mai ales, nu a fost nici pe departe egalul savantului: antisemit, naționalist în sensul radical al perioadei, publicist de cronici acide, a fost luat de aliat de către cei care aveau nevoie de legitimitatea sa ca om de știință pentru a propovădui idei fasciste, atunci sau chiar în anii ce au urmat schimbării de regim din 1989.