Relu Fenechiu

„În Programul de guvernare al PDL din 2008 nu existau prevederi referitoare la închiderea spitalelor.”

În ultimele zile, asistăm la o creștere în intensitate a protestelor cetățenilor din localitățile în care, printr-o decizie arbitrară, s-au desființat unități sanitare. Evident, nici ministrul sănătății, nici prim-ministrul și nici Președintele țării – în fapt, autorul moral al acțiunii de desființare a spitalelor – nu au schițat măcar un gest de a intra în dialog, fie și prin reprezentanți, cu protestatarii. Și era de așteptat să-i ignore pe protestatari, pentru că ar fi fost luați la întrebări privind promisiunile prin care au obținut voturi în alegerile din 2008.

Un lucru este sigur: măsura de închidere a spitalelor nu se regăsește în Programul de guvernare al PDL, nici în cel al UDMR și nici în strategia Comisiei prezidențiale de reformă. Da, documentele, programele din 2008 încă mai există. Niciunde în programele respective nu veți întâlni vreo propoziție din care să reiasă că urmează să fie închise spitale. Există însă altceva: promisiuni de salarii mai mari pentru medici, mai multe fonduri pentru medicina de familie și un mai mare acces al pacienților la sănătate. Evident, nu este pentru prima oară când o promisiune electorală făcută în campania electorală de PDL, respectiv de Traian Băsescu, nu este respectată. Numai că, spre deosebire de alte zeci de promisiuni electorale prin care electoratul era momit că va obține ceva, de această dată i s-a luat ceva: i s-a luat posibilitatea de a beneficia de un drept prevăzut de Constituție, dreptul la sănătate.

Comisia prezidențială, din care făceau parte medici de renume din România, precum și un reprezentant al Organizației Mondiale a Sănătății, a elaborat în anul 2008 un raport pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniul sănătății publice din România, care a devenit strategia prezidențială cu care Traian Băsescu a solicitat al doilea mandat de președinte. Raportul susținea centrarea sistemului sanitar pe nevoile cetățeanului. Astfel, citez din raport: „serviciile trebuie organizate, localizate și accesate în așa fel încât să se țină cont de nevoile și preferințele comunităților pe care le deservesc”, adică exact ceea ce nu se face începând cu 1 aprilie anul curent, de când s-a oficializat decizia unilaterală a desființării spitalelor.

Așa-zisa reformă din sistemul sanitar se dovedește încă odată că reprezintă doar o serie de măsuri luate haotic, fără o analiză prealabilă. De fapt, o declarație recentă a premierului Emil Boc este mai mult decât edificatoare: „Această restructurare a sistemului spitalicesc nu urmărește în primul rând economii la bugetul de stat, scopul principal este calitatea actului medical”. Dacă nu se urmăresc economii, atunci de ce nu s-au căutat soluții pentru îmbunătățirea actului medical prin suplimentarea fondurilor acolo unde era necesar, la unitățile spitalicești desființate?!

Colateral, se mai impune o întrebare: chiar poate crede cineva că spitalele desființate vor deveni definitiv cămine pentru persoane în vârstă și nu s-a urmărit de fapt altceva prin desființarea celor mai multe dintre ele? Dintr-o recentă hotărâre de guvern reiese că între 1.500 și 4.200 de persoane vârstnice vor beneficia de serviciile celor 67 de spitale desființate. Deci se poate spune că întâi s-a tăiat și abia după aceea s-a măsurat, din moment ce nu se știe cu precizie câte persoane în vârstă vor beneficia de servicii. Dar și în situația în care va fi vorba de numărul maxim anunțat, nici atunci nu se justifica desființarea atâtor spitale, iar dacă va fi vorba de numărul minim, atunci și mai puțin. A desființa un spital pentru a-l transforma într-un cămin care să servească în medie între 22 și 62 de persoane reprezintă un atentat la sănătatea altor câteva sute sau mii de persoane.