Maria Dragomir

„În România există... două țări! A celor bogați... A celor săraci... Și nu există o clasă de mijloc!”

Când am făcut această afirmație, că în România există... două Românii, nu am avut în intenție să facem vreo referire la problemele naționale, deși acestea s-au dovedit la rândul lor acute în ultima vreme. Pur și simplu, ceea ce vă prezint este o experiență personală trăită în această perioadă a vacanței de iarnă, experiență în care nu am descoperit lucruri noi, deoarece întreaga mea existență se duce la nivelul societății oamenilor obișnuiți, acolo unde trăiesc oameni pe care îi cunosc și îi sprijin după puterile mele, ci în urma a două secvențe trăite, efectiv, în această perioadă, situații care mi-au spus multe, foarte multe, despre ceea ce se întâmplă în țara noastră...

Mai întâi, am colindat, la sfârșitul anului, mai multe localități rurale, mergând la familiile nevoiașe (cele mai nevoiașe din satele respective) pentru a le sprijini cu mici daruri, de sărbători. Am redescoperit, atunci, sărăcia la limita cea mai de jos, problemele grave, chiar de existență, ale unor oameni loviți de soartă, rămași fără serviciu, fără nicio posibilitate de sprijin material, familii cu mai mulți copii, copii cu probleme materiale foarte mari! Oameni care nu pot fi condamnați că au făcut acești copii deoarece atunci când s-au născut copiii erau, amândoi, salariați. Din nefericire, odată cu izbucnirea crizei, au rămas fără serviciu, absența locului de muncă ducând la instalarea unei pauperități extreme, mulți trăind, în acest moment, numai din banii de alocație ai copiilor! Sărăcie lucie, cum se spune, deși la majoritatea acestor familii am întâlnit curățenie, gospodărire după puterea fiecărei familii în parte, dar o sărăcie extremă!

Acești oameni trăiesc la nivelul Evului Mediu pentru că o parte dintre ei nu și-au mai putut plăti nici măcar curentul electric, așa că nu pot beneficia nici de lumină, nici de televizor... Am rămas siderată aflând că aceste familii sunt contemporane cu noi, că nimeni nu-i poate ajuta efectiv, iar disperarea i-ar face în stare să plece din țară, dar nu mai au unde, acum nemaiavând nici această soluție! Sărăcie... sărăcie...

Întâmplarea a făcut ca, imediat după acest periplu prin spațiul rural, să merg într-un supermarket din zona comercială a Bucureștiului. Era tot în preajma sărbătorilor de iarnă. Și ce am descoperit? Că nu exista niciun loc de parcare! Că nu am găsit niciun cărucior liber... Că o aglomerație de nedescris era în toate mallurile și magazinele din jur! Că se stătea la cozi, interminabile, la supermarket! Că aceia care își făceau cumpărăturile umpleau coșurile, iar la o simplă observare nu am văzut un coș mai mic de 5–600 de lei, cel puțin! Desigur, acestea erau sumele minime pentru că am văzut și mii de lei, achitați prin card ori cash! Unde se petreceau toate acestea? Păi, în aceeași Românie în care, în același timp, existau acele familii sărace în care o ciocolată și un kilogram de carne și un cozonac puteau reprezenta cel mai frumos lucru pe care și-l puteau imagina niște oameni, tot din România!