Constantin Tămagă

În ultimii ani, agricultura românească a stat mai mult sub tirul moțiunilor parlamentare și mai puțin sub semnul unor măsuri guvernamentale care s-o scoată din stadiul ei de subdezvoltare alarmantă, în care se află de mai bine de un deceniu și jumătate, și s-o plaseze în rândul sectoarelor de bază ale economiei naționale.

Ultima dintre moțiuni, inițiată în cursul lunii septembrie, n-a făcut decât să confirme că guvernarea liberală a împins agricultura într-un colaps total. În raportul celor patru ani de guvernare, premierul Tăriceanu a înfățișat agricultura în culori trandafirii, prevalându-se de faptul că în acest an s-a obținut o producție de grâu de 7,75 milioane tone, de 2,5 ori mai mare decât cea din 2007. Nu s-a spus însă că, în timp ce producția vegetală în ansamblu a crescut cu 18,8 la sută, producția animalieră a scăzut cu unu la sută, determinând o creștere accentuată a importurilor de carne, lapte, unt și ouă.

Ca să te lauzi cu șapte-opt milioane de potențial agricol înseamnă să te declari partizanul politicii de traistă, de neputință și nepricepere. Nici premierul, și nici ministerul de resort n-au suflat o vorbă despre cele trei milioane de hectare de teren arabil abandonate, care nu se mai regăsesc în circuitul agricol. Dacă această suprafață ar fi și ea însămânțată cu grâu, astăzi probabil că am fi putut să vorbim despre o producție de 15 milioane tone.

În condițiile în care inundațiile și seceta au devenit dușmani permanenți ai agriculturii, normal ar fi ca nicio palmă de pământ să nu rămână neînsămânțată. În felul acesta, oricât de mari ar fi prejudiciile cauzate de intemperii în unele zone, alte suprafețe cultivate ar putea să scape de furia naturii.

Dacă liderul regimului totalitarist promova o politică absurdă, de extindere a culturilor cerealiere și în curțile țăranilor, guvernanții de astăzi sunt partizanii politicii agrare de pârloagă. De la cele 3,5 milioane de hectare irigate înainte de 1989, astăzi suprafața care beneficiază de apă s-a redus la 300–400.000 de hectare.

Cât despre dotarea cu mașini și tractoare, agricultura noastră se află la nivelul celei de acum 40 de ani.

Dacă producția de grâu a crescut, sub raport cantitativ, nu același lucru se poate spune despre calitatea sa. În opinia managerilor „Rompanˮ, doar 40% din cantitatea de grâu recoltat în acest an va putea fi utilizată pentru panificație, întrucât însămânțările din toamna trecută s-au făcut în mare parte cu sămânță netratată, provenită din hambarele țăranilor. Nu este exclus ca o asemenea apreciere să fie doar o capcană care să le permită fabricanților de pâine să achiziționeze grâul la prețuri cât mai mici. Se știe că prețul grâului pe piața noastră internă, de 5.500–5.700 lei pe kilogram, este cu cel puțin o mie de lei mai mic decât cel evaluat la bursa din Paris. Așa cum precizează președintele Ligii Asociației Producătorilor Agricoli din România, dacă s-ar ține seama de prețul grâului, costul pâinii ar trebui să scadă cu 60%, dar reprezentanții „Rompanˮ se mărginesc să spună că prețul pâinii va rămâne neschimbat. Pentru câtă vreme? Probabil până vor încheia achizițiile de grâu.