Radu Bogdan Țîmpău

În urma întâlnirii cu delegația Fondului Monetar Internațional la București, ministrul Radu Berceanu a venit în fața opiniei publice românești cu o declarație cel puțin șocantă: „FMI nu ne dă voie să continuăm investițiile în infrastructura rutieră pentru că mărim deficitul bugetar.” Cu alte cuvinte: „Noi am face autostrăzi, dar FMI-ul nu ne lasă!” Iar declarația ministrului Berceanu sună cu atât mai dramatic cu cât un necunoscător ar putea înțelege că armatele de muncitori, cu artileria de tractoare și buldozere, au întrerupt lucrul febril la construcția infrastructurii rutiere. Or, realitatea ultimului an și jumătate ne contrazice: nimic nu s-a construit, nimic nu a progresat în România, ba, dimpotrivă, gropile s-au înmulțit.

Mai mult decât atât, declarația domnului Berceanu frizează ridicolul, în condițiile în care negocierea deficitului bugetar cu FMI a fost purtată chiar de partidul din care face parte și asumată de către același premier Boc. Să înțelegem că la vremea negocierii nimeni din Guvernul României nu a calculat că trebuie să existe bani și pentru construcția sau măcar reconstrucția drumurilor? Să înțelegem că starea drumurilor este o surpriză de ultim moment pentru domnul Berceanu?

În egală măsură, argumentul negocierilor cu FMI nu poate reprezenta pentru Radu Berceanu și șeful său, Emil Boc, decât o jalnică scuză pentru rezultatul zero în domeniul infrastructurii rutiere, pentru că, altfel, Executivul din care

face parte ar renunța la proiectele grandioase, dar inutile ale doamnei Udrea, și ar direcționa banii către construcția de drumuri, ar tăia dintre priorități monstruoasele sume alocate pentru site-urile guvernamentale ale domnului Sandu, ar reduce până și alocările de fonduri importante pentru radare de mare precizie și mai mari costuri, pentru că – nu-i așa? – e inutil să monitorizezi șoferi ce sunt mult mai atenți la slalomul printre gropi decât la testarea cailor putere.

Vorbim, în concluzie, de o nouă încercare de prostire a populației din partea domnului Berceanu, marca anilor ’90, de tipul „Nu ne lasă FMI!” și, în egală măsură, de proastă gestionare a banului public – direcționat către clientela politică și deturnat de la interesul cetățeanului.