Vasile Popeangă

„Incendiatorul de la Rouen – secretar general al NATO?” Întrebarea aceasta bântuie de o scurtă da-ndesată perioadă mass-media românească, și se pare că nu numai. Pusă mai pe ocolite actualului secretar general al NATO, domnul Rasmussen, ce a poposit un pic zilele trecute prin România ca să stea la taclale cu guvernatorul de la Cotroceni, a stârnit iarăși lipsa de diplomație a ex-marinarului, care „i-a luat fața” înaltului reprezentant al Alianței Nord-Atlantice într-un mod de Ferentari, răspunzând în locul acestuia, după principiul „chelul își pune mâna în cap”. Întrebarea jurnalistului nu fusese pusă explicit la adresa lui Băsescu, fiind oferită la modul general: dacă un român ar putea vreodată să ajungă la șefia NATO. Era o întrebare mai mult care chema la curtoazie decât la mârlănie, dar în România lui Băsescu se pare că e favorită cea de-a doua variantă.

Acum, haideți să privim mai atent problema și cu un ochi să râdem, iar cu altul să plângem! Să ne închipuim că ar ajunge Băsescu șeful NATO. Pentru noi, ar fi grozav din două motive. Ar fi un motiv de mândrie ca România să dea un secretar general al NATO și am scăpa de individ cu cel puțin o jumătate de an mai devreme, în condițiile în care fiecare zi de prezență a lui Băsescu la Cotroceni ar putea fi cuantificată în milioane de euro pierdere economică.

Pe de altă parte, NATO nu este o organizație sinucigașă. Aveți vreo idee cât de mare și de modernă este flota NATO? Și n-am auzit pe cineva că această organizație militară și-ar dori să scape de ea... Cum ar fi să pui un portavion gaj la bancă și să iei scaune de toaletă, cine trebuie să plece cu dolăreii, iar banca să execute... portavionul ca să-și recupereze banii? Metoda s-a dovedit a fi eficientă în România – cel mai bun poligon de încercare a ceva, indiferent ce, pe pielea unui întreg popor! –, de ce să nu meargă și la NATO?

Alt aspect: cum credeți că ar reacționa SUA când le-ar declara Băsescu că el e obișnuit să fie jucător, cu alte cuvinte că s-au pricopsit pe cap cu un secretar NATO jucător? De exemplu, să se joace cu niște rachete de croazieră, fie ele Minuteman sau Tomahawk, că tot nu știe Băsescu diferența între ele – dacă și o cioară e îmbrăcată-n tablă și zboară pe cerul albastru, e rachetă balistică... Știindu-se repulsia declarată a lui Traian Băsescu față de Rusia („Marea Neagră – lac rusesc” etc.) și că nu se poate abține să nu fie „jucător” când are puterea în mână (deși cacealmalele nu i-au ieșit niciodată decât în fața celor slab pregătiți politic, iar în NATO nu prea găsești astfel de inși), ce garanții poate oferi distrugătorul flotei românești că nu va apăsa, pe furiș, un buton care să provoace un al treilea cataclism mondial? Să își dorească oare marile puteri așa ceva și au nevoie de un țap ispășitor? Nimeni nu e chiar atât de plecat cu sorcova! Și-atunci: de ce și-ar dori altcineva decât Băsescu prezența acestuia în fruntea Alianței NordAtlantice?

Cel mai probabil răspuns este că întrebarea nu reprezintă decât un zvon, o diversiune obișnuită, marca Băsescu, care să-i mai dea acestuia un an de răgaz, știindu-se că, din înalta poziție, ar avea iarăși imunitate, ceea ce ar putea descuraja pe vreun român care ar insista să-l vadă pe ex-marinar „la brutărie”, numărând țânțarii celulei lui Năstase. Viteza și brutalitatea cu care a reacționat la întrebarea pusă lui Rasmussen indică faptul că tatăl Ebei nu dorea ca secretarul general al NATO să fie luat ca din oală, ceea ce ar fi demonstrat că acesta habar nu avea despre ce este vorba, deci ar fi arătat implicit că tot acest zvon e doar o diversiune internă, românească. Însă răspunsul năucit al secretarului general Rasmussen, care a preluat aproape integral răspunsul lui Băsescu, a clarificat pe toată lumea că era pe dinafara subiectului și că nu voia să se implice în ce nu știa și nu-l interesa – nici personal, nici ca șef al NATO...