Vicențiu Mircea Irimie

„Independența totală a procurorilor, necesară pentru o justiție fără subordonare de orice fel”

De ani buni de zile, una dintre principalele probleme structurale ale României este funcționarea justiției. Modul în care se produce actul de justiție, precum și modul în care sunt abordați infractorii lasă în continuare de dorit, deși, indubitabil, s-au înregistrat progrese notabile în acest domeniu. Însă de foarte multe ori, și chiar nu cu mult timp în urmă, organismele internaționale partenere ale țării noastre, lideri politici marcanți ai Europei sau alte entități relevante din

societatea civilă au tras multe semnale de alarmă la adresa țării noastre din perspectiva funcționării justiției.

Așa cum am mai spus, progrese s-au făcut, însă există în continuare, în regulile interne de funcționare a justiției, o pârghie importantă prin care actul de justiție poate fi direcționat, obstrucționat și, în cele din urmă, complet anulat. Mă refer la modalitatea în care sunt distribuite dosarele în interiorul parchetelor, fie că vorbim de parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale sau chiar Parchetul General, DNA sau DIICOT.

Astfel, dragi colegi, conform reglementărilor actuale, prim-procurorul unui parchet decide modul în care sunt distribuite dosarele spre cercetare procurorilor. Mai mult decât atât, tot șeful parchetului îi poate lua unui procuror dosarul de care s-a ocupat poate chiar luni de zile pentru a îl da altui procuror. Teoretic, această reglementare a fost elaborată pentru a preveni monopolizarea dosarelor de urmărire penală de către un procuror, însă fiindcă reglementarea nu este suficient de precisă, s-a transferat, practic, monopolul asupra dosarelor de la procurorul de caz la procurorul care conduce parchetul.

Așadar, dragi colegi, putem avea următoarea situație: un procuror începe, pe bună dreptate, urmărirea penală împotriva unei anume persoane, iar fiindcă s-a luat de cine nu trebuie, șeful parchetului poate dispune ca acest dosar să fie mutat la alt procuror, care să dea o soluție cât mai favorabilă, eventual o scoatere de sub urmărire penală sau uitarea printr-un sertar. Astfel, un tandem format dintr-un prim-procuror aservit altor interese decât cele pentru care a depus jurământul și un procuror obedient, eventual ușor influențabil, poate dirija cauzele sensibile dintr-un parchet, protejându-i pe infractori și lăsându-i în libertate.

Sunt convins că nu avem în țara noastră astfel de cazuri, însă este de datoria noastră, ca reprezentanți aleși ai Parlamentului României, să prevenim asemenea situații catastrofale pentru justiție, care ar putea vicia în mod profund și irecuperabil actul de justiție.

În aceste condiții, dragi colegi, vă adresez un apel de susținere a unei viitoare inițiative legislative a Grupului parlamentar al Partidului Conservator, de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin care să stipulăm în mod clar că procurorul care s-a autosesizat pe o speță poate duce cercetarea și urmărirea penală până la trimiterea dosarului în judecată sau soluționarea de alt tip. Evident că, în cazul unei neglijențe flagrante a procurorului, adică tergiversarea urmăririi penale sau incapacitatea acestuia de a soluționa speța (concediu, lipsă de competență, transfer, delegare), șeful parchetului va putea dispune mutarea dosarului la un alt procuror.