Nicușor Păduraru

Industria românească a suferit modificări radicale în ultimii 20 de ani. Privatizarea nu a generat rezultate pozitive, modul în care ea a fost realizată fiind mai degrabă catastrofală pentru capacitatea economiei românești.

Dacă afacerile cu active industriale și-au pierdut astăzi atractivitatea, din simplul motiv că s-a vândut aproape tot sau s-a decapitalizat masiv, astăzi, noua provocare e la fel de nebuloasă și se numește insolvență. Spun nebuloasă pentru că deși legislația românească în domeniu pare a fi bine armonizată cu legislația europeană, realitățile din economie contrazic efectul pozitiv al activității practicienilor în reorganizare și lichidare.

Fac referire la faptul că majoritatea firmelor interesate de acest gen de activitate nu se pot lăuda că dintre toate societățile aflate în dificultate au reușit să readucă pe linia de plutire o mare parte, ci dimpotrivă, finalul a fost implacabil și sec: falimentul. Nici nu s-ar fi putut altfel, atât timp cât plata pentru acest gen de servicii era fixă, în cazul reorganizării judiciare, și procentuală în cazul falimentului.

Surprinzător sau nu, majoritatea firmelor interesate de zona de insolvență au caracteristici comune: sunt bazate pe acționariat reprezentat de off-shore-uri înregistrate în paradisuri fiscale și au capitalul social minim posibil. De asemenea, de fiecare dată când dau o lovitură, aceste firme mai practică o metodă perfect posibilă din punct de vedere legal: revând formal activele sau bunurile respective către o altă societate, de regulă valoarea vânzării lor fiind consistentă și permițând rambursarea de TVA. Plata inițială a activelor este evident efectuată prin transferul unor sume mari de bani, tot de la asemenea off-shore-uri localizate uneori exact în același sediu cu o grămadă de alte societăți similare.

Legătura dintre aceste minisocietăți de serviciu pentru grupuri de interese obscure și lichidatorii judiciari devine interesantă atunci când cei care reprezintă în fața judecătorilor aceste off-shore-uri sunt, de fapt, în același timp, și avocații, și șefii practicienilor în insolvență cu atribuții de control și supraveghere perfect legiferate. Adică pur și simplu pui lupul paznic la oi. Culmea, la prima vedere pare perfect legal, deși orice principiu legat de incompatibilitate e încălcat grosolan.

În aceste condiții, insolvența în România nu prea își mai păstrează sensul de metodă de însănătoșire a economiei românești și așa greu încercată de criza economică pe care o traversăm. Dimpotrivă, înlocuiește vechile oportunități imobiliare, iar cazurile care respectă cele menționate anterior

nu sunt deloc nesemnificative. Mai mult, consider că reașezarea tuturor resorturilor economiei românești ar necesita o abordare total diferită.

De altfel, sunt deja bănci curajoase care, în loc să determine falimentul unor societăți comerciale aflate la limita insolvenței, preferă să se implice în administrarea acestora. Cum în România există extrem de multe societăți comerciale afectate de criza economică, aș prefera ca practica reorganizării și lichidării judiciare să nu devină doar o oportunitate obscură. Insolvența este un segment economic rupt de autoritatea unei mari părți din structurile statului și rămasă preponderent sub autoritatea judecătorilor sindici, evident inamovibili și independenți în deciziile pe care le iau.