„Interzicerea drogurilor ușoare – un prim pas spre normalitate”
După multe luni de dezbateri și multe semnale de alarmă cu un larg ecou în țară, problematica substanțelor etnobotanice pare să-și fi găsit soluția: cadrul legal de cultivare, producere, fabricare, transformare, oferire, punere în vânzare, distribuire, transport, procurare, cumpărare, deținere fără drept de constituire a plantelor și substanțelor asimilate drogurilor, conform proiectului de modificare a Legii nr. 143/2000 aprobat de Guvern, a fost suspendat. Acest fenomen este unul firesc, având în vedere implicațiile nefaste pe care le-ar fi putut declanșa amânarea sau chiar omiterea unei legi care să pună punct unei degradări sociale ascunsă sub egida termenului de „legal”, care să stopeze comercianții în a pune la îndemâna copiilor o sumedenie de plante înlocuitoare pentru droguri, ademenindu-i prin legalitatea produsului, care să ofere cetățeanului dreptul de a trăi într-o societate echilibrată și sănătoasă.
Sunt cel puțin trei motive pentru care această lege este indispensabilă, care subliniază, de fapt, riscul la care se expune o societate fără o astfel de reglementare.
1. Consumul legal de droguri ușoare ar fi condus la banalizarea respectivelor substanțe, fiind astfel mult mai ușor procurabile, numărul consumatorilor ar fi fost în creștere, creând o dependență psihologică, la început cu risc real de trecere la o dependență fiziologică, ambele îngrijorătoare atât pentru sănătatea consumatorului, cât și pentru sănătatea, cel puțin morală, a celor din jurul său.
2. Crescând astfel numărul consumatorilor, solicitările pentru crearea de noi centre specializate de reabilitare nu
întârziau să apară, fenomen ce implică atât nivelul social, cât și pe cel economic, costurile de reabilitare a victimelor substanțelor psihotrope necesitând adeseori aportul întregii populații, fapt nejust în cazul contribuabililor care nu prezintă interes pentru acest domeniu de investiții.
3. Drogurile ușoare sunt în fond un pas spre ilegalitate, ele fiind percepute ca un intermediar pentru drogurile grele, care pot avea efecte dezastruoase pentru individ și societate.
Subliniind cele enunțate anterior, importanța și necesitatea acestei legi este de necontestat, însă, prin emiterea unei simple ordonanțe de urgență, problema doar pare că și-a găsit soluția. Știm cu toții că prohibiția nu a fost o alternativă eficientă în atingerea scopului propus, fapt demonstrat în nenumărate state care au aplicat această metodă legislativă și administrativă. Pentru a obține rezultatele așteptate, această lege nu este suficientă, ea fiind însă un important prim pas în eradicarea consumului de substanțe psihotrope. Ceea ce ar constitui următoarea etapă ar fi descurajarea individului în a mai fi interesat de aceste plante etnobotanice, conferindu-le un statut socialmente indezirabil. Experiența medicală pe astfel de substanțe este limitată. Crearea unor centre speciale, care să furnizeze informații cu fundament științific în privința riscului pe care îl implică consumul de substanțe psihotrope, ar fi benefică pentru curiozitatea adolescenților și tinerilor, sau a posibililor consumatori, făcându-i conștienți de necesitatea ilegalității lor, acceptând legea prin asimilare, și nu prin constrângere.
Alături de aceste centre, existența unei campanii de prevenire a acestui fenomen prin informare, documentare și sprijinire a persoanelor deja afectate, și nu numai, se impune cu necesitate în atingerea obiectivelor finale. Numeroase îmbolnăviri și chiar câteva decese, puse de medici pe seama acestor substanțe care până nu demult se comercializau legal, sunt efecte nefaste care puteau fi evitate. Ceea ce noi, în calitate de legiuitori, putem să facem este să elaborăm un cadru de reglementare și promovare a politicilor de prevenire a consumului de droguri.
*
„Prețul aflării adevărului – declasificarea documentelor privind Revoluția română din decembrie 1989”
Poate că în 1989, drumul spre dobândirea libertății ne-am fi dorit să fie prefațat de o revoluție de catifea sau de negocieri cu iz democratic, dar Revoluția română din decembrie 1989, care a dus la înlăturarea dictaturii comuniste, rămâne o pată de sânge în istoria recentă a României. Indiferent dacă au fost uciși de către cei care n-au avut curajul să-l părăsească pe dictator sau de către cei care au avut nevoie de crime pentru a trăi iluzia puterii, morții revoluției sunt victime ale comunismului, iar Președintele României, Traian Băsescu, la 18 decembrie 2006, a dat citire în Parlamentul României actului de condamnare a comunismului. Dar, fără deschiderea arhivelor și fără confruntarea minciunii pe care s-a bazat preluarea puterii, imediat după 1989, acest act ar rămâne o formă fără fond.
De aceea, se cuvine a sublinia hotărârea adoptată de Guvernul României în ședința din data de 10 februarie anul curent cu privire la declasificarea a 7.617 file din documente cu nivel de clasificare secret de stat, emise de Ministerul Apărării Naționale, privind Revoluția română din decembrie 1989. Asociația 21 Decembrie 1989 a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o plângere referitoare la Dosarul nr. 97/P/1990 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare, cunoscut și sub numele de „Dosarele Revoluției”. După 100 de zile de grevă a foamei pentru adevăr făcute anul trecut (4 august – 18 octombrie) și anul acesta (12 ianuarie – 5 februarie) de
Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989, autoritățile statului român au răspuns, până la urmă, într-un prim pas de mult așteptat. După cunoscutele amânări, negări, tergiversări și refuzuri nejustificate, această declasificare a documentelor privind revoluția anticomunistă poate fi un pas important spre reconciliere, într-o istorie mistificată. Încercarea de a deschide dosarele, într-un exercițiu al onestității, al dialogului, cunoscând adevărul despre evenimentele din decembrie 1989, nu trebuie realizată doar cu scopul perfect legitim al găsirii vinovaților și al supralicitării sentimentului acut de vinovăție, ci aflarea adevărului cu un scop foarte precis, cel al reconcilierii. În fapt, se impune crearea unui cadru coerent, din perspectiva unor acte normative, dar și din perspectivă juridică, astfel încât drumul spre reconciliere, spre înțelegerea istoriei noastre recente să dobândească o finalitate clară.
Domnul Romulus Rusan, directorul Centrului International de Studii asupra Comunismului, scria, la data de 1 februarie anul curent, într-o scrisoare deschisă adresată Președintelui României, despre cei 1.100 de morți din timpul evenimentelor din decembrie 1989. „Ceea ce m-a izbit, parcurgând nume de nume acest imens pomelnic al celor ce și-au pierdut viața în numele libertății, este marea lor diversitate: adolescenți și pensionari, muncitori și artiști, femei casnice ucise în locuința lor sau militari în termen împușcați în urma unor ordine haotice. Toți își cer dreptatea, după ce s-au sacrificat pentru libertate.
Dacă mă gândesc bine, este cea mai mare densitate de oameni uciși într-un termen atât de scurt – din 17 decembrie până spre sfârșitul lui decembrie 1989”, scrie Romulus Rusan, directorul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului.
Iată de ce, stimați colegi parlamentari, trebuie să încurajăm și să sprijinim instituțiile statului, asociațiile de revoluționari în încercarea de recuperare a acelor fragmente de adevăr care pot înlătura pentru totdeauna încercările de mistificare a revoluției anticomuniste din România, fraudele semantice lipsite de orice bun-simț, așteptând un verdict al istoriei noastre recente bazat pe documente reale, probe neîndoielnice, și nu pe închipuiri ale minții omenești. Până la urmă, libertatea înseamnă dreptul de a spune adevărul. Dacă minciuna era esența metafizică a comunismului, cum spunea Soljenițîn, iar disidenții anticomuniști au plătit un preț al rostirii adevărului, astăzi noi trebuie să plătim prețul aflării adevărului. Nu uitarea, indiferența sau complicitatea minciunii, ci cunoașterea adevărului a ceea ce ne-a fost dat să trăim, iertarea și reconcilierea pot fi soluții reale pentru istoria recentă a României.
*
„Eliminarea privilegiilor din legea salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice”
Deși corectă, în principiu, Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice permite, în mod inexplicabil și total neîntemeiat, menținerea unor categorii privilegiate de angajați în sistemul de stat din România.
Astfel, membrii Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și ai Comisiei de Supraveghere a Sistemului Pensiilor Private beneficiază de venituri disproporționat de mari în raport cu munca prestată, sfidând realitățile economice ale României de astăzi. Constatăm cu stupoare cum președinții acestor comisii, dar și membrii consiliilor de administrație, încasează lunar salarii de 20.000–30.000 de euro, venituri care depășesc veniturile vicepreședintelui SUA, dacă-mi permiteți această comparație ușor hilară, dar relevantă în context. În fața acestor realități
concrete, intervine în mod legitim întrebarea: care este scopul și relevanța Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice? Sau cum interpretăm așa-numitul caracter unitar al salarizării în strânsă conexitate cu principiul echității și al coerenței, instituit de art. 3 lit. d) din Legea nr. 330/2009?
Ignorarea sau păstrarea în mod intenționat a acestor dezechilibre în sistemul de salarizare va duce în mod irecuzabil la afectarea bugetului și a economiei naționale, la o frustrare sporită, dar legitimă a contribuabililor care suportă, ca o imensă povară, salariile incomensurabile ale privilegiaților și, pe cale de consecință, la decredibilizarea clasei politice românești.
Stimați colegi parlamentari, dacă dorim cu adevărat ca Legea nr. 330/2009 să fie aplicabilă într-un climat al echității și coerenței, bazat pe principiul rațional și pragmatic al sustenabilității financiare, se impune eliminarea cu promptitudine a inadvertențelor promovate de forma actuală a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Dacă pornim de la premisa perfect legitimă că, potrivit funcției și atribuțiilor constituționale cu care este învestit, Președintele țării este cel mai important om din stat, în termeni constituționali, mă refer _expressis verbis_ la instituția Președintelui României, ajungem la o concluzie în acord cu prevederile constituționale. În fapt, cu excepția salariaților de la Banca Națională a României – ale căror salarii sunt reglementate de prevederi internaționale –, consider că niciun angajat al statului român care lucrează pe teritoriul României nu poate primi venituri lunare, plătite de stat, mai mari decât cele ale Președintelui țării. Astfel, salariile incomensurabile, care sfidează realitățile economice românești, se impun a fi reduse nu la nivelul de 10.000 de lei pe lună, cât primește Președintele României, ci până la 4.000 lei pe lună, adică salariul maxim al unui secretar de stat.
În ultimă instanță, dacă am învățat ceva din actuala criză financiară este faptul că sistemele fragile pot eșua catastrofal. Redundanța, lipsa de transparență și greșelile grațioase din sistemul gestionării fondurilor publice pot avea un efect fatal. Nu poți prezice viitorul, dar îi poți auzi pașii apropiindu-se. De aceea, eliminarea privilegiilor din Legea salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice poate fi considerată o măsură înțeleaptă, care se impune cu celeritate, în procesul consolidării economiei naționale.
*
## „Nu uitați de «Societatea Timișoara»!”
Orice om onest cu sine însuși, dar mai ales cu ceilalți, confruntat cu concluziile comunității științifice internaționale, va recunoaște, în comunism, unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernității. În secolul XX, secera și ciocanul au dictat moartea violentă a peste două sute de milioane de suflete. În fața acestei istorii tulburate și tulburătoare se cuvine, mai mult ca oricând, să reînvățăm acea „etică a neuitării” despre care vorbea Monica Lovinescu, iar această etică a neuitării, acest refuz categoric al indiferenței, ne obligă, stimați colegi parlamentari, să nu uităm de „Societatea Timișoara” și de rolul acestei organizații civice în democrația postdecembristă din România. În urmă cu douăzeci de ani, la 11 martie 1990, a fost lansată public Proclamația de la Timișoara, documentul civic și politic cel mai important al anului 1990, conceput și redactat de scriitorul George Șerban și de membrii Societății Timișoara.
Proclamația de la Timișoara avea menirea de a reda adevărata valoare și demnitate Revoluției de la Timișoara în lupta pentru redobândirea libertății în România. Denigrată de
puternicii zilei și răstălmăcită în toate direcțiile de interpretare, printre care critica absurdă, conform căreia documentul solicita autonomia Banatului, Proclamația de la Timișoara deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar mai ales prin punctul 8 care propunea soluția lustrației pentru a fi concretizată o purificare etică, evident, cu miză politică, la nivelul întregii Românii.
Dar se impune a fi subliniat faptul ca ideea lustrației anticomuniste născute la Timișoara a făcut posibilă decomunizarea rapidă a majorității fostelor țări comuniste europene. Cartă a revoluției anticomuniste din decembrie 1989, Proclamația de la Timișoara ar fi trebuit să devină, de mult, literă de lege în România postcomunistă, dar, într-o democrație ce-și caută necurmat reperele, lupta pentru redobândirea libertății continuă. De 20 de ani încoace, Societatea Timișoara este una dintre cele mai importante organizații civice, un adevărat reper moral în istoria recentă a României, afirmând în permanență refuzul de a uita ororile și spaimele totalitarismului. Ca o recunoaștere a impactului acestei organizații civice în democrația postdecembristă, Societatea Timișoara a primit, la sfârșitul anului trecut, Crucea Casei Regale a României.
Majestatea Sa Regele Mihai I a înmânat decorația președintelui Societății Timișoara, Florian Mihalcea, pentru „păstrarea în conștiința publicului român a documentului definitoriu al evenimentelor din decembrie 1989 și al democrației: Proclamația de la Timișoara”.
Totuși, stimați colegi parlamentari, în logica inexplicabilă a României postcomuniste, în mod regretabil și inexplicabil, Societatea Timișoara, căreia îi recunoaștem cu toții rolul și impactul în viața publică românească, va rămâne fără sediu. Pentru că Societatea Timișoara are un contract cu Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul local nu a mai prelungit actul administrativ de prelungire a închirierii spațiului din Piața Victoriei, pe motiv că în mod ilegal i s-a subînchiriat europarlamentarului PD-L Monica Macovei un birou parlamentar în același spațiu, motivarea Consiliului local fiind doar un pretext, deoarece în sediul Societății Timișoara a mai funcționat într-o vreme și cabinetul fostului deputat PNȚCD, George Șerban, dar nimeni nu s-a arătat contrariat de acest fapt.
Nu trebuie să uităm faptul că primul laureat al marelui premiu al Societății Timișoara a fost, în anul 1992, Corneliu Coposu, un model etic și politic în lupta pentru libertate și democrație în România. Ce-ar spune Seniorul văzând că urmașii lui dau afară din propriul sediu o organizație anticomunistă din România de astăzi?
Doamnelor și domnilor deputați, trebuie să afirmăm refuzul categoric al indiferenței față de istoria recentă a României, dar mai ales față de lupta prezentului pentru libertate și democrație. Acum, la 20 de ani, fiind confruntați încă o dată cu această Cartă a Revoluției Române, Proclamația de la Timișoara, se impune, ca un imperativ categoric, să nu uităm de „Societatea Timișoara”!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.