Tamara Dorina Ciofu

„Introducerea de măsuri legislative pentru tragerea la răspundere a părinților și reprezentanților legali ai copiilor care abandonează învățământul obligatoriu”

Având în vedere că România ocupă locul trei în Uniunea Europeană la abandonul școlar, iar, potrivit analizelor și studiilor realizate la nivel național, părinții și reprezentanții legali ai copiilor au cea mai mare influență în părăsirea timpurie a școlii de către minori, consider că împreună trebuie să identificăm cele mai bune soluții pentru a atinge ținta propusă de majoritatea statelor europene, și anume să ajungem sub pragul de 10% până în anul 2020.

În Legea educației naționale nr. 1/201, la art. nr. 86 alin. (3) se prevede doar că „Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu”, însă nu se precizează niciun fel de sancțiune pentru părinți sau nicio altă metodă prin care să se determine frecventarea permanentă a cursurilor școlare.

În Legea învățământului nr. 84/1995, la art. 180 alin. (2) era prevăzută obligația părintelui/tutorelui de a asigura frecvența școlară a elevului în învățământul obligatoriu, stipulându-se că nerespectarea acestei dispoziții din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit constituia contravenție și se sancționa cu amendă între 500.000 lei și 2.000.000 lei. Conform prevederilor alin. (3), constatarea contravenției și aplicarea amenzii urmau să fie făcute de autoritățile prevăzute la art. 179 alin. (2), unde se preciza: „constatarea contravenției... și aplicarea sancțiunilor se fac de autoritățile abilitate”. Aceste prevederi ineficiente au fost menținute în textul legii și după republicarea acesteia în anul 1999, până în anul 2003, când a fost adoptată Legea nr. 268/2003 pentru modificarea și completarea Legii învățământului nr. 84/1995.

Prevederile art. 180 din Legea învățământului nr. 84/1995, cu modificările și completările ulterioare, erau inaplicabile și din cauza faptului că autoritățile abilitate, cel puțin din anul 2001, de când s-a modificat legislația care reglementează domeniul, nu erau abilitate legal să constate existența acestei contravenții și să aplice amenzile corespunzătoare, nici prin OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, și nici prin legislația care a precedat-o.

Sancționarea pecuniară a părintelui/tutorelui pentru neachitarea de obligația acestuia de a asigura frecventarea școlii de către copil în perioada învățământului obligatoriu nu este deloc o noutate în legislația românească. În perioada interbelică s-a practicat cu succes, fiind altfel reglementată.

Prin Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul normal, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 26 iulie 1924, adoptată în timpul Guvernului prezidat de Ion I.C. Brătianu, se introducea învățământul primar de 7 clase, de câte un an fiecare, care devenea obligatoriu și gratuit în învățământul de stat, pentru copiii cetățenilor români. Pentru prima dată în învățământul românesc, legea reglementa, la lit. D din secțiunea a II-a, capitolul al II-lea, obligativitatea învățământului, modul în care se aplica obligativitatea învățământului: învățătoarele și/sau învățătorii erau datori să țină „registre de chemare, în care vor nota regulat absențele motivate și nemotivate ale școlarilor din fiecare clasă”; părinții/tutorii elevilor din învățământul primar erau datori să anunțe pe învățători despre absentarea copiilor lor, în termen de cel mult trei zile de la data când copiii au început să absenteze, absențele fiind motivabile „în cel mult 15 zile”, acestea socotindu-se pe zile întregi, „indiferent de numărul orelor de lecții dintr-o zi” – art. 23. Amenzile pentru absențele nemotivate erau stabilite de către „delegația comitetului școlar”, care „la 15 și 30 ale fiecărei luni... înaintează perceptorului lista pentru încasarea amenzilor la care au fost impuși părinții ai căror copii au absentat nemotivat” – art. 26.