„Învățământul din România nu mai este de mult gratuit”
Conform articolului 34 din Constituția României, „Învățământul de stat este gratuit”, însă ceea ce se întâmplă, de fapt, în școlile din țara noastră, contrazice gratuitatea învățământului. Atât părinții, cât și elevii se lovesc zilnic de această realitate în momentul în care sunt obligați să suporte o serie de cheltuieli: atât pentru rechizite și materialele didactice, cât și pentru salariile agenților de pază și renovarea sau modernizarea sălilor de clasă. Deși de foarte mult timp practicile au început să facă parte din categoria „firescului”, țin să specific faptul că ele încalcă atât Constituția României, cât și legile statului.
Cunoaștem cu toții „costurile ascunse” ale sistemului de învățământ. S-au tot vehiculat în media plățile informale pe care părinții sunt constrânși, chiar de cadrele didactice, să le facă în favoarea lor. Aici sunt incluse cadourile de sărbători, meditațiile, fondul clasei și fondul școlii, despre care s-a spus că ar fi sume colectate ilegal, acțiunea fiind încadrată la evaziune fiscală, dar împotriva cărora nu s-a luat nicio măsură.
Nu ar trebui să ne întrebăm nici de ce cuantumul meditațiilor este atât de ridicat. În fapt, reflectă calitatea scăzută a educației care se oferă în cadrul școlilor, din cauza investițiilor reduse.
Doresc să vă reamintesc faptul că, în anul 2009, Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a atras atenția asupra costurilor din educația din România. La acea dată a fost sesizat și Guvernul, în sensul adoptării unei serii de măsuri pentru a înlătura aceste practici. Constat însă cu dezamăgire că nici acum, după cinci ani, lucrurile nu au evoluat în direcția scontată, lipsurile din sistem traducându-se prin cheltuieli suplimentare pentru școlarizare, din partea părinților.
De asemenea, în septembrie 2000, România și-a asumat atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, ceea ce înseamnă că ar trebui să asigure și îndeplinirea obiectivului de dezvoltare numărul doi, care presupune că, până în anul 2015, „copiii de pretutindeni, indiferent că sunt fete sau băieți, vor putea să încheie un ciclu primar complet de studii”. Cum oare se va reuși acest lucru, ținând cont de faptul că în țara noastră rata abandonului școlar din motive socioeconomice este destul de ridicată? Aceasta este reflexia unui învățământ insuficient finanțat. Fie părinții depun eforturi imense pentru a-și menține copiii la școală, fie copiii se văd obligați să muncească pentru a spori veniturile familiei și implicit pentru a susține cheltuielile de școlarizare. Implicarea lor în muncă se oglindește în scăderea timpului alocat învățăturii, care duce fie la absenteism, fie, în cele mai grave cazuri, la abandon școlar.
Afirm cu tărie că învățământul din țara noastră nu mai este de mult gratuit. Oare când ne vom alinia la standardele europene și ne vom putea mândri cu un sistem asemănător, să zicem, cu cel din Finlanda? Acolo școala nu este gratuită doar în legi, ci legile sunt respectate, iar părinții nu sunt nevoiți să achite nici măcar un cent pentru elevi. Ei găsesc în instituție totul, de la rechizite până la profesori motivați și dornici să-i inițieze și mai apoi să aprofundeze împreună tainele învățăturii.
Stimați guvernanți, nu luați copiilor noștri dreptul la educație! Considerați, vă rog, școala ca fiind o prioritate națională, în fața căreia criza să nu reprezinte un obstacol. Situația economică a țării nu trebuie să ne ducă la extrema deznădejdii, ci trebuie impusă o investire mult mai serioasă, inclusiv a unor controale riguroase, pentru înlăturarea „costurilor ascunse” despre care am discutat anterior. Avem legi și trebuie să le respectăm!
*
„O viață lipsită de violență – dreptul fundamental al fiecărui om”
Cu toții cunoaștem foarte bine care este adevărata însemnătate a violenței în familie – „o problemă de sănătate globală de proporțiile unei epidemii”, așa cum a fost numită într-un raport al Organizației Mondiale a Sănătății. Cuvântul ne trezește în minte ideea de: tortură, decese, criminalitate, însă la un nivel mai puțin dramatic ne duce cu gândul la lipsa de civilizație, nepolitețe și insulte.
Combaterea fenomenului ce afectează în principal femeile și copiii din țările în curs de dezvoltare, dar și din statele dezvoltate, ar trebui să reprezinte o prioritate pentru fiecare dintre noi. Fie că este vorba despre violență fizică sau psihic-emoțională, statisticile publicate la nivel național și internațional scot la iveală situații cutremurătoare.
Pentru început, doresc să fac referire la implicațiile reale pe care abuzul în familie le are asupra copiilor. Pentru aceștia, actul de violență reprezintă mult mai mult decât vânătăile rămase în urma „corecțiilor” aplicate de către părinți. „Cicatricile emoționale” sunt dureroase și periculoase, persistând pe termen lung, făcându-i pe micuți să se simtă inferiori sau lipsiți de valoare într-o societate în care cu toții ar trebui să fim egali. Consecințele nefaste se pot resimți însă și la perioada maturității, ei având mari șanse să repete ciclul și să acționeze inconștient, urmând exemplul trăirilor din copilărie. De asemenea, simplul fapt că asistă la scene de violență în familie va „ajuta” la creșterea nivelului de toleranță vizavi de agresiuni, fiind predispuși să le accepte mult mai lesne din partea diferitelor persoane.
Datele oficiale publicate în studii și statistici nu fac altceva decât să-mi consolideze convingerea că situația din România
este de-a dreptul îngrijorătoare. Conform Direcției Generale pentru Protecția Copilului, în primele nouă luni ale anului trecut au existat peste 9.000 de cazuri de copii abuzați, exploatați sau neglijați, peste 8.600 de evenimente petrecându-se în cadrul propriilor familii. În România anului 2013, 63% din copii recunosc faptul că sunt bătuți de către propriii lor părinți. Chiar dacă în țara noastră există o lege care interzice bătăile și tratamentele umilitoare asupra copiilor, se pare că ea nu este foarte bine cunoscută.
În ceea ce privește violența conjugală, în perioada 2010–2012 au fost înregistrate peste 65.000 de cazuri, iar 800 de femei au decedat din acest motiv. Estimările Băncii Mondiale scot la iveală faptul că fenomenul omoară mai multe persoane de sex feminin decât malaria și accidentele rutiere la un loc. Deși cifrele sunt covârșitoare, ele nu reflectă, în fapt, realitatea. Spun acest lucru deoarece dintr-un studiu al Organizației Mondiale a Sănătății, realizat pe un eșantion de 24.000 de femei din 10 state, reiese că 55% din acestea nu au cerut ajutor în momentul în care au fost abuzate.
Oare cum s-a ajuns la astfel de situații, când înainte de ʼ89 în țara noastră nici nu se discuta despre un asemenea fenomen, neexistând sondaje cu date relevante în acest sens? Probabil deoarece la momentul respectiv divorțul nu era încurajat la nivel juridic și nici nu exista multitudinea canalelor de televiziune care să faciliteze propagarea actelor de violență, așa cum se întâmplă în zilele noastre. Media reușește acum cu ușurință să transmită ideea că în relațiile cu cei din jur primează violența.
În ciuda faptului că legislația care reglementează combaterea abuzurilor în familie a cunoscut evoluții în ultimii ani, mai avem mult de luptat pentru a reduce semnificativ acest fenomen. Sancțiunile pentru cei care comit asemenea fapte ar trebui să fie foarte dure, astfel încât să descurajeze suficient posibilii agresori. Un alt pas în combaterea violenței domestice ar putea fi reprezentat de acordarea unei importanțe sporite investigării cauzelor care au dus la crearea situațiilor, dar și analizării aprofundate a consecințelor pe care actele de violență le au asupra victimelor și societății în ansamblul ei, pe termen lung.
Dezvoltarea continuă a campaniilor care au ca obiectiv conștientizarea violenței împotriva copiilor și a femeilor din societatea românească va genera cu siguranță schimbări de atitudine cu privire la aceste practici.
Violența va da naștere la rândul sau la violență. Să dăm deci dovadă de implicare și să oprim distrugerea a ceea ce statul ar trebui de fapt să protejeze.
## „Nu încurajați ascunderea neregulilor din spitale”
Nu este prima dată când atrag atenția asupra neregulilor existente în sistemul sanitar din România, nereguli care lasă urme greu de vindecat în viața cetățenilor din țara noastră, din momentul în care trec pragul spitalelor. Este și cazul infecțiilor nosocomiale, pe care unii pacienți le „dobândesc” în urma internării pentru diferite tratamente.
Analizând statisticile prezentate la sfârșitul fiecărui an, putem spune că situația unităților medicale depășește idealul. Susțin acest lucru deoarece numărul infecțiilor declarate este foarte mic în comparație cu media europeană, însă ar fi bine dacă cifrele ar reflecta cu adevărat realitatea. În țara noastră se merge pe ideea negării problemelor existente, lucru care nu este admis în spitalele europene.
Pe hârtie, la capitolul infecțiilor contactate din spital, România stă foarte bine, deoarece acestea nu au urcat niciodată peste 1–2%, în condițiile în care media la nivelul
Uniunii Europene se clasează între 5 și 15%. Începând cu anul 1999 ratele acestor infecții au înregistrat o scădere bruscă de la an la an, probabil ca urmare a emiterii de către Ministerul Sănătății a Ordinului nr. 984 pentru aprobarea Normelor privind organizarea supravegherii, prevenirea și controlul infecțiilor nosocomiale, în anul 1994. Descreșterea se poate datora atât controalelor riguroase efectuate de autorități la nivelul spitalelor care au raportări mai mari, dar și temerilor conducerilor unităților medicale de a nu le fi afectată imaginea, lucru care s-ar putea reflecta în scăderea numărului de pacienți, din cauza pierderii reputației spitalelor.
Deși legea îi obligă pe manageri să prezinte situația infecțiilor intraspitalicești cu care s-au confruntat pe parcursul fiecărui an, aceeași lege îi îndeamnă să distorsioneze realitatea, în schimbul funcției. Dacă numărul adus la cunoștință ar fi cel corect, s-ar putea impune măsurile necesare pentru contracararea infecțiilor. Aici intervine și problema finanțării. Că sistemul sanitar, la fel ca și învățământul, sunt finanțate invers proporțional cu importanța pe care o au pentru societate este cunoscut de noi toți, dar ascunderea neregulilor sub preș îngrădește și primirea fondurilor modeste destinate remedierii unor astfel de probleme.
Judecând după diferențele semnificative dintre înregistrările din România și cele din străinătate, nu pot decât să constat faptul că autoritățile din domeniu sunt oarecum nerealiste. Acestea nu arată nici pe departe faptul că sistemul nostru sanitar este superior celor din Europa, ci, din contră, denotă o superficialitate crescută, susținută de numeroasele plângeri făcute de pacienți ca urmare a „pricopsirii” cu diferite infecții, dar și de faptul că unii dintre ei mor cu zile pe paturile spitalelor din țara noastră. Limitele impuse de Ministerul Sănătății, dar și sancțiunile drastice, care merg până la concediere, nu vor încuraja niciodată managerii să declare situația reală și astfel să găsească soluții eficiente.
Ar trebui să urmăm exemplul statelor vestice și ar trebui lăudați cei care identifică existența problemelor și recompensați cei care reușesc să stopeze transmiterea lor. Din punctul meu de vedere, aplicarea penalizărilor reprezintă o mare greșeală, care inhibă un procedeu corect de identificare și eliminare a infecțiilor nosocomiale.
Autoritățile probabil nu conștientizează nici implicațiile pe care acestea le au asupra sistemului sanitar, din moment ce închid ochii la raportările de date ireale. Pe lângă faptul că pacienților le este provocată o suferință în plus, vindecarea necesită eforturi suplimentare din punct de vedere medical, dar și cheltuieli care se resimt în bugetul Ministerului Sănătății și al bolnavilor, în urma tratamentului cu antibiotice care trebuie administrat.
Conchizând, oficialii ar trebui să dea dovadă de o implicare mult mai intensă în protejarea pacienților din spitale, și astfel să intensifice lupta împotriva infecțiilor nosocomiale, pentru a crește încrederea cetățenilor în sistemul sanitar din România, dar și siguranța acestora.
*
„Declinul demografic – o problemă importantă pentru România”
Dincolo de a prezenta o simplă declarație politică, astăzi doresc să supun atenției dumneavoastră un fenomen îngrijorător care afectează țara noastră, și nu numai, de o bună perioadă de timp. Mă refer aici la declinul demografic – care ar trebui să reprezinte unul dintre principalele motive de îngrijorare pentru societatea românească. Deși este o problemă foarte importantă, fie nu este cunoscută de marea
majoritate, fie nu este percepută la adevăratul nivel al gravității sale.
Scăderea populației, cu care se confruntă atât Europa, cât și România, face parte din faza de „modernitate demografică”. Deși ea ar trebui să se caracterizeze printr-o rată a natalității de 1,5 copii/femeie, doresc să adaug faptul că între anii 1994 și 2011, aceasta s-a situat la aproximativ 1,3 copii/femeie în România, însă pentru a asigura o evoluție pozitivă, fiecare femeie ar trebui să nască 2,1 copii.
După anul 1989, în țara noastră natalitatea a continuat să scadă, ceea ce a condus la reducerea populației tinere și la creșterea gradului de îmbătrânire demografică. Actuala situație în care se află România se datorează, de asemenea, evoluției mortalității, dar și migrației externe care s-a intensificat după anii 1990.
Potrivit ultimului recensământ, populația numără 19,04 milioane de cetățeni. Cifrele sunt îngrijorătoare în condițiile în care acest prag a fost atins pentru prima dată în anul 1965. Judecând după actuala rată a natalității, putem afirma faptul că ne aflăm în fața unui dezastru. Conform studiilor efectuate, la sfârșitul secolului, 34% din populația României va fi reprezentată de persoane cu vârste de peste 65 de ani. De aici rezultă faptul că actuala nepăsare asupra fenomenului de îmbătrânire va avea efecte negative asupra copiilor care vin în urma noastră, în sensul scăderii nivelului de trai.
Potrivit studiului „Declinul demografic”, publicat de domnul profesor Vasile Ghețău, am putea diminua aceste efecte doar printr-o rată a fertilității de 2,1 copii/femeie începând din anul 2013 și până în anul 2075. Îngrijorarea mea vine din faptul că în 2013 evoluțiile pozitive au întârziat să apară, ceea ce ne duce cu un an mai aproape de viitorul „pesimist” în care persoanele vârstnice vor apăsa cu greutate pe umerii semenilor lor. Problema se accentuează și din cauza faptului că activele financiare ale românilor au un nivel redus, fiind de 13 ori mai mici decât cele ale unei persoane germane, conform unui raport al analiștilor economici din cadrul Băncii Comerciale a României. De aici apar dificultățile în ceea ce privește resursele financiare care pot fi folosite la anii bătrâneții.
Scăderea și îmbătrânirea populației influențează în mod negativ economia țării, în trei moduri: este încetinită creșterea economică, se menține dependența României față de capitalurile străine și crește presiunea asupra bugetului de stat.
Având în vedere evoluțiile prezentate în cercetările Institutului Național de Statistică, presiunea pe sistemele publice de sănătate și pensii va crește puternic până în anul 2035. Spun asta deoarece, în anul 1990, fiecare salariat susținea 0,4 pensionari, însă, începând din 1998, acest raport a cunoscut modificări semnificative, ajungându-se în prezent la situația în care 1,2 pensionari sunt susținuți de un salariat. Evoluțiile sumbre scot la iveală faptul că, la începutul lui 2060, la fiecare salariat vor fi 1,5 pensionari.
A venit momentul să tragem un puternic semnal de alarmă, deoarece, conform datelor oficiale, în 2013 a fost înregistrat cel mai mic număr de nașteri în România, de când țara noastră este un stat modern. Faptul că sociologii anunță o creștere a speranței de viață cu trei–patru luni față de anul trecut nu înseamnă că va crește și numărul copiilor nou-născuți. Trebuie să realizăm, chiar și acum, în ultimul ceas, faptul că viitorul statului nostru stă în mâna copiilor. Ei sunt cei care pot asigura dezvoltarea prin forța de muncă, însă la rândul lor trebuie susținuți, iar acest lucru nu se face
cu siguranță prin alocații mai mici decât cele pentru câinii vagabonzi sau pentru pușcăriași.
De asemenea, restabilirea ratei fertilității la valorile normale necesită implementarea unei politici demografice clare și concise, bazată pe măsuri economice care au ca scop susținerea familiei și a copiilor.
Consider că redresarea natalității ar constitui principalul pion din lupta împotriva declinului demografic. Însă o astfel de problemă nu se poate rezolva de pe o zi pe alta, ci treptat trebuie să creștem încrederea familiilor în siguranța zilei de mâine, oferindu-le astfel certitudinea că le pot asigura copiilor un viitor liniștit și fără griji. Noi suntem cei care avem puterea să clădim acest viitor și să-i susținem.
Stimați colegi, să lăsăm la o parte mărunțișurile care ne împiedică să vedem realele probleme și să ne interesăm de lucrurile cu adevărat importante, de care depinde viitorul țării noastre.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Răzvan Ionuț Tănase · 11 februarie 2014 · monitorul.ai