Nicolae Păun

La 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza și Adunarea Obștească a Moldovei hotărăsc dezrobirea țiganilor, „emanciparea țiganilor statului și ai mânăstirilor”, iar în 1855 sunt dezrobiți robii boierești. În Muntenia, același eveniment istoric are loc la 1847 pentru „robii domnești și mânăstirești”, iar la 1856, pentru „robii boierești”.

Pentru a marca aceste evenimente istorice cruciale pentru existența noastră ca neam, noi, romii din România, comemorăm „Ziua Dezrobirii” în fiecare an – proces de emancipare în urma căruia peste un sfert de milion de sclavi au fost eliberați în cele două Principate Române. Îmi exprim satisfacția, cu acest prilej, că inițiativa mea legislativă de a marca comemorarea acestor evenimente istorice a devenit, din 15 martie 2011, Legea privind comemorarea dezrobirii romilor din România.

Cauza acestui progres în mentalitatea și voința politică a personalităților istorice care au condus cele două principate în acea vreme a fost determinată de apariția unei noi generații de intelectuali educați în vestul Europei – care considera sclavia ca un vestigiu al trecutului și o practică barbară. Ca efect, statele române parcurg un proces de modernizare, după modelul Franței, care ascultă din ce în ce mai mult de vocile occidentalilor. Elvețianul Emile Kohly adresează într-un memoriu tipărit la Iași în 1841 – în acele vremuri – următoarea întrebare românilor: „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnalele voastre: «de vândut o țigancă tânără».?” Memoriul a făcut atunci o puternică impresie. De la câteva voci izolate, în deceniul patru al secolului al XVIII-lea, opiniile aboliționiste ale robiei țiganilor ajung să fie îmbrățișate de o întreagă generație de români școliți în deceniul cinci al veacului respectiv.

După eliberarea din robie, un număr mare de romi au părăsit Principatele Române, plecând înspre țările vecine, iar de acolo în vestul Europei și în cele din urmă în America. De fapt, această mișcare a populației a fost numită a treia mare migrație a romilor. Aceasta a avut loc în decursul câtorva generații și a antrenat și romii din Transilvania, Ungaria, Balcani și Polonia.

Din nefericire, dezrobirea nu a fost însoțită și de o împroprietărire care să ducă la o modificare a stării economico-sociale a țiganilor. Autoritățile vremii nu au reușit să realizeze, cum era prevăzut, sedentarizarea și transformarea în agricultori a țiganilor. O parte importantă a romilor a continuat practicarea meșteșugurilor tradiționale, fie integrându-se în comunitățile sătești, fie practicând un mod de viață nomad. De aceea, după legiferarea dezrobirii, în 1856, absența unei elite și a resurselor care să impună reprezentarea intereselor țiganilor în structurile puterilor locale și centrale a dus la o revenire, _de facto_ , la nefericita situație anterioară! Pentru a supraviețui, mulți țigani au fost