Constantin Chirilă

„Legislația agricolă”

În 18 ani s-au adoptat o multitudine de legi care însă nu au reușit nici pe departe să pună în corelație strânsă proprietatea cu structurile de producție și cu valorificarea produselor, motiv pentru care astăzi agricultura este pe cale de a se instala în subdezvoltare și neutralizare. Nu îmi

propun o analiză a fiecărei legi, ci numai câteva referiri asupra modului în care acestea au putut sau nu să rezolve problemele agriculturii și ruralului.

Legile proprietății sunt cele mai importante, pentru că de la regimul proprietății pornește în fond dezvoltarea generală a sistemelor agricole rurale.

În perioada sus-menționată, patru legi s-au preocupat în mod deosebit de proprietate, și anume: Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, arhicunoscută astăzi, a fost acel act normativ care s-a dorit a fi revoluționar prin reîmproprietărirea parțială a țărănimii cooperativizate. Intenția poate s-a vrut să fie bună, dar în conținut s-au strecurat multe gafe, iar ca implementare practică s-a dovedit o catastrofă.

Defecțiunile legii au fost mult mai mari decât avantajele ei, și anume: s-au distrus structurile agricole; proprietatea nu a fost restituită integral; punerea în posesie nu s-a făcut conform legii, ci adesea abuziv, partinic, pe interese de grup, și nu în interesul proprietarilor. Pentru ultimul motiv sunt în derulare acum peste 500.000 de procese, pe care justiția nu le poate rezolva.

Legea nr. 169/1997 a venit să completeze Legea fondului funciar nr. 18/1991 și pregătea cadrul pentru mărirea suprafețelor care se vor retroceda prin Legea nr. 1/2000. Nici aceste legi nu au fost complete, pentru că nu și-au propus refacerea proprietății agricole așa cum a fost înainte de naționalizare și cooperativizare.

Legea nr. 247/2005 a fost o lege mai generoasă, permițând retrocedarea terenurilor forestiere în totalitate.

Legile proprietății nu s-au ocupat deloc de stabilitatea proprietății și de nesubdivizarea ei, așa cum s-a întâmplat în țările vecine. Nici legile proprietății și nici alte legi nu au avut deloc în vedere stimularea exploatațiilor agricole moderne și nici conservarea patrimoniului agricol și național.

Agricultura României ar fi avut nevoie mai devreme de legi cadastrale, pentru a asigura și fluidiza circulația juridică a terenurilor agricole. Prețurile cadastrale aberante sufocă circulația juridică a terenurilor.

Legile funcționale tehnice din agricultură sunt incomplete și confuze. Nu există o lege care să poziționeze agricultura în ansamblul economiei României și nici una care să o protejeze. Nu o dată s-au întâlnit cazuri când legiferarea agriculturii s-a făcut exclusiv în favoarea unor grupări.

Legile fiscalității au descurajat orice inițiativă investițională, mai ales în tehnologii, aruncând agricultura în cea mai neagră perioadă a existenței sale.