„Limitarea mandatelor aleșilor, un pas mare pentru însănătoșirea politicii românești”
Pledoaria mea de astăzi atinge un capitol sensibil în contextul politic actual, cel al mandatelor politicienilor aleși prin vot liber și democratic în România. Este un subiect delicat, pretabil la a declanșa o dezbatere publică serioasă, ce ar avea drept scop principal însănătoșirea clasei politice românești, în genere. În opinia mea, mandatele parlamentarilor, precum și ale primarilor și președinților consiliilor județene trebuie limitate la maximum trei mandate consecutive. Este o propunere pe care doresc ca în perioada următoare să o înaintez public, inclusiv Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative de revizuire a Constituției României. Cu permisiunea Domniilor Voastre, în cele de urmează voi explica inițiativa de față.
Acest demers ar putea fi catalogat ca fiind anticonstituțional, dar este arhicunoscut faptul că încrederea populației României în puterea legislativă, mai exact în Parlament, cunoaște an de an o descreștere îngrijorătoare. Această realitate, asumată până la urmă de către toți decidenții politici, indiferent de formațiunile politice de proveniență, trebuie să genereze identificarea unor noi variante de abordare a legilor electorale. Adoptarea unei variante mai flexibile pentru alegerea senatorilor, deputaților, primarilor și președinților consiliilor județene ar avea un dublu rol binefăcător.
Un prim avantaj ar fi acela că modificarea legilor electorale, respectiv cele ale alegerilor parlamentare și locale, ar avea ca efect redarea simpatiei și creșterea încrederii românilor în Parlament și în celelalte instituții beneficiare de aleși politici ai comunităților.
Un al doilea motiv al pledoariei mele pro limitarea numărului de mandate ar fi, fără doar și poate, îmbunătățirea calitativă a eșichierului politic autohton, întinerirea clasei politice și, implicit, modernizarea instituțiilor a căror activitate este guvernată politic. După cum s-a observat, ultima modificare a alegerilor parlamentare, care a consfințit trecerea la votul uninominal, s-a concretizat în acest mandat cu majorarea nejustificată a numărului de parlamentari, fapt care a dus la creșterea cheltuielilor statului, dar și la accentuarea neîncrederii românilor în Parlament, adică în puterea legislativă.
Nu în ultimul rând, există și un argument extrem de pragmatic și corect politic pentru care susțin limitarea mandatelor parlamentarilor și ale celorlalți aleși la maximum trei consecutive exercitate. Este vorba de conștiința lucrului bine făcut! Consider că un parlamentar, primar sau președinte de consiliu județean are suficient timp în 12 ani să arate de ce este în stare din punct de vedere politic, managerial și administrativ. Acești 12 ani sunt chiar mulți
pentru un om politic care vrea să facă lucruri bune pentru comunitatea sa, indiferent în ce funcție a fost ales! Adoptând o astfel de modificare, vom elimina din start „instituția politicienilor aleși pe viață”, fie că este vorba de primari, președinți ai consiliului județean sau parlamentari, care ar putea fi votați la nesfârșit, o dată la patru ani, chiar dacă de cele mai multe ori nu au făcut mai nimic pentru oameni.
Cu tot respectul, există parlamentari care au vechime din 1990, dar în 23 de ani nu au făcut nicio propunere legislativă, niciun amendament, într-un cuvânt încă nu au învățat să fie parlamentari! La acest capitol ar fi de amintit inclusiv actualul președinte al țării, care într-un mandat și jumătate de deputat nu a avut nicio realizare notabilă... Același lucru se poate spune și despre mulți primari din România, precum și președinți de consilii județene, care, beneficiind de conjuncturi favorabile sau de susținere politică și financiară de moment, bifează mandatele succesive în ciuda unor nerealizări vizibile.
În accepțiunea mea, nu putem să tolerăm la nesfârșit o stare de fapt dăunătoare bunului mers al societății, care include și factorul politic. Modernizarea României trebuie făcută cu responsabilitate și în toate domeniile, inclusiv în mult hulita clasă politică. Elocvent în acest sens este un recent sondaj de opinie, care plasează pompierii, armata, biserica și NATO în topul încrederii românilor, în timp ce instituțiile politice ocupă ultimele locuri, Guvernul și Președinția aflându-se la egalitate, cu o cotă de încredere de 26 la sută, în timp ce Parlamentul, cu 18 la sută, și partidele politice, cu 13 la sută, sunt pe ultimele locuri. Dacă nu vom modifica cu celeritate legile electorale, procentul, oricum poate prea mare față de adevărata adversitate a populației vizavi de clasa politică, va continua să scadă vertiginos, iar efectele vor fi catastrofale, cel puțin în ceea ce privește prezența la viitoarele alegeri.
Limitarea mandatelor senatorilor și deputaților poate fi legiferată prin modificarea Constituției României, după modelul Președintelui României. Astfel, Legea fundamentală prevede la capitolul II, Președintele României, art. 81 alin. (4), că: „Nicio persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.” Pentru primari și președinții consiliilor județene este nevoie tot de modificarea Constituției, în sensul limitării mandatelor, mai ales că s-a creat deja o disfuncționalitate prin ultima modificare a Legii alegerilor locale, prin introducerea prevederii ca primarii să fie aleși din primul tur de scrutin.
Consider că România are nevoie de o altă față a abordării politice, inclusiv de creșterea rolului autorităților alese și de îmbunătățirea climatului democratic de dezbatere. Propunerea mea vine tocmai în această idee, pentru că, după cum bine spunea președintele american Roosevelt: „Faceți ceva și, dacă nu merge, încercați altceva!”
*
„Codul insolvenței trebuie să fie colacul de salvare și de redresare a firmelor, nu prima treaptă spre faliment!”
Ordonanța de urgență nr. 91/2013, promovată de Guvernul României, și care ar trebui să redefinească condițiile în care o companie se poate salva de la faliment și să redevină un contributor constant la bugetul de stat, a reușit numai să stârnească foarte multe controverse pe tema insolvenței și să recontureze problemele mult mai grave ce privesc economia românească sau ceea ce a mai rămas din ea!
De la început doresc să arăt că în Europa, la momentul de față (din câte informații am reușit să adun), nu există un
cod al insolvenței! Intenția bună a Guvernului de a stopa cât de cât declararea intrării în insolvență a unei firme rău-platnice prin micșorarea termenului procedurii de la 3 ani la un 1 an de la adoptarea unui plan de reorganizare s-a transformat sau se poate transforma într-o adevărată ghilotină pentru firmele care au solicitat deschiderea procedurii de insolvență, ca urmare a prezenței în circuitul economic a unor „țepari”, care nu au plătit către solicitant contravaloarea facturilor pentru materialele comandate sau serviciile prestate. Ce vină are o firmă care are plătite toate datoriile la stat, sau la furnizori, că într-un anume moment o alta „o țepuiește” neplătind datoriile care conduc cealaltă firmă către insolvență sau faliment? La aceste firme nu se gândește nimeni câtă vreme această lege nu este gândită și făcută pentru toți operatorii economici din piață!
Opinez că firmele de consultanță pe insolvență care au conceput acest cod, lucrând efectiv cu băncile (bănci care numesc direct sau indirect administratori în diverse proceduri de insolvență), au propus măsuri care, în ultimă instanță, avantajează net și clar instituțiile bancare în raport cu debitorii care au cerut deschiderea procedurii de insolvență! Este drept că o lege trebuie să aibă caracter de universalitate dacă ținem cont de noul context economico-social mondial, dar nu putem să trecem cu vederea realitățile economice în care trăim, iar acestea sunt în mod evident controlate de sistemul bancar și de aceea legiuitorul trebuie să țină cont de realitate, iar norma juridică să nu rămână doar cu un caracter ideal și ruptă complet de contextul social.
Codul insolvenței, așa cum a fost propus în ordonanță, insinuează interese ce nu au legătură cu contextul național și este clar că a fost influențat de reprezentanții din Asociația Română a Băncilor și la propunerea Băncii Mondiale, întrucât prevederile codului propus au rolul de a maximiza profitul băncilor în detrimentul celorlalți creditori și, culmea! în detrimentul statului român! Evident, mă refer aici la perioada derulării procedurii de insolvență și pentru motivație arăt că prin actul normativ propus, dobânda – care este o creanță nescadentă – devine o creanță curentă, astfel încât niciun contract încheiat cu debitorul nu poate fi denunțat pentru clauza de insolvență, cu excepția contractelor încheiate cu banca. Cu alte cuvinte, niciun creditor nu poate executa bunurile debitorului aflat în procedură de insolvență cu excepția băncilor...!
Iată că, la prima lectură a actului normativ, planul de reorganizare nu ar funcționa decât cu bunăvoința băncilor, care și-ar putea propune să mai stoarcă dintr-o societate comercială „muribundă” o cât de mică dobândă... de parcă cele patru niveluri de garantare impuse de bănci (ipotecă, fidejusiune, FNGCIMM sau analizarea în nume propriu) nu ar fi îndeajuns!! Se naște aici riscul ca acestui dezechilibru, acestei lipse de simetrie juridică, să i se răspundă cu alt dezechilibru major. Și toate la un loc ar conduce inevitabil la îngenunchierea economiei României sau ce a mai rămas din ea, că oricum în mare parte nu ne aparține!
Problema neacceptată de sistemul bancar, de altfel, cea mai simplă, este ordinea de prioritate în care debitorul trebuie să facă plățile. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine ca creanța bugetară să aibă prioritate la plată, chiar în condițiile când bunul debitorului este garantat la bancă (când bunul garantat este valorificat)?!
Și, dacă suntem mai atenți, am constata că banca ar fi astfel obligată în mod real să sprijine debitorul să funcționeze în continuare, din dorința de recuperare a creanțelor, dar și pentru că timpul de reorganizare în Marea Britanie sau SUA
este nelimitat, iar în Republica Franceză reorganizarea unei societăți comerciale poate dura și zece ani.
Propunerea unui an pentru perioada de reorganizare nu face altceva decât să anuleze toate șansele de reorganizare ale agentului economic, câtă vreme banca calculează dobânzi în timpul derulării procedurii sau îi poate executa conturile. Această portiță de acțiune a băncilor poate produce profit numai băncilor și firmelor de leasing. Și dacă instituțiile bancare își păstrează prioritățile consacrate de garanții, acest fapt nu poate fi considerat un privilegiu în detrimentul celorlalți creditori? Eu cred că da, dar amintesc că, în acest context, Parlamentul României nu trebuie să facă legi care să pună în situații favorabile pe unii și să distrugă afacerile consumatorilor de credite bancare! Garanțiile absolute ale băncilor le face intangibile și ar consfinți un drept de veto indirect asupra planurilor de reorganizare ale agenților economici aflați în dificultate.
Din aceste motive cred că problema capătă un interes național, iar OUG nr. 91/2013 a încercat numai să contrabalanseze dezechilibrele dintre bănci și debitori, dar nu reușește decât să pună în poziții favorabile băncile, iar statul român să mai piardă un contributor... sau foarte, foarte mulți în final.
Actuala lege a insolvenței, așa cum este ea, ar putea rezolva problema Guvernului, respectiv de încasare a creanțelor bugetare, prin stabilirea unor alte priorități, adică recuperarea creanțelor înaintea creditorilor garantați, chiar prin valorificarea bunurilor garantate. Acest lucru ar fi foarte, foarte simplu prin modificarea și completarea Legii nr. 85/2006, la momentul potrivit.
Dar mă întreb dacă se dorește acest lucru! Dacă vrem, sigur da! Dacă nu, vom mai număra câteva sute de mii de firme închise!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.