Toader Stroian

„Lipsa infrastructurii alternative izolează România!”

Este cu totul paradoxal cum activitatea unui vulcan european a creat dificultăți deosebite pe suprafața întregului continent. Sute de milioane de călători au rămas blocați în aeroporturi din pricina măsurilor speciale de securitate aeronautică, corespondența și alte servicii conexe, care se bazau pe transportul aerian, fiind puse în reală dificultate.

Din fericire, la nivelul țărilor europene occidentale, problemele create în spațiul aerian au fost imediat surmontate de alternativele transportului terestru, extrem de rapid, capabil să facă față creșterilor de cerere temporară și mult mai ieftin decât transportul aerian.

Din nefericire, pentru România, aceste alternative nu există. Infrastructura rutieră, ignorată aproape douăzeci de ani, face imposibil de gândit o călătorie internațională ca alternativă la transportul aerian. De asemenea, transportul feroviar internațional din România abia dacă se mai poate lăuda că mai efectuează rute externe, ritmicitatea unor astfel de curse fiind inacceptabilă pentru un stat membru al Uniunii Europene.

Toate acestea au un singur numitor comun: inconsistența investițiilor românești în infrastructură. La fiecare început de an fiscal, sumele destinate investițiilor în infrastructura de transport sunt cele sacrificate în favoarea altor capitole de cheltuieli, destinate mai degrabă consumului, și toate acestea din pricina faptului că anumite reforme, pe care la nivel declarativ le susținem toți, la nivel practic continuă să fie împiedicate în aplicare. Când spun aceasta, mă refer la adoptarea Legii unitare a pensiilor, la implementarea Legii unitare de salarizare, dar și la alte domenii care creează deficite bugetare record și erodează sumele destinate investițiilor în infrastructură.

De calitatea și, de ce nu, de cantitatea infrastructurii, depind și volumul investițiilor străine în economia românească, precum și viteza de circulație a mărfurilor în economie. Dacă de douăzeci de ani tot afirmăm că infrastructura reprezintă o prioritate, consider că acest lucru ar trebui să se regăsească și în finanțare.

Așadar, propun ca investițiile în infrastructură să beneficieze, pe modelul educației naționale sau al sănătății, de un procent din PIB garantat de lege, fără ca investițiile în căi ferate, străzi și autostrăzi să mai fie amânate de o decizie asupra altui domeniu de politică economică sau socială. La stadiul la care se află infrastructura românească și la oportunitățile de cofinanțare externă, propun alocarea prin lege a 10% către infrastructura de transport din România.