Daniel Buda

## „Lustrația, reparația morală indispensabilă unui stat democratic”

O problemă de mare importanță în evoluția democrației românești spre o reală și deplină integrare europeană este, fără îndoială, lipsa unei legi a lustrației, care să scoată în evidență lupta celor care, trecuți prin iadul închisorilor sau luptând în munți, cu arma în mână, s-au împotrivit comunismului în numele libertății, democrației și al statului de drept. Mai mult de atât, timp de 20 de ani, toți cei care s-au aflat, vremelnic, la conducerea țării, au declarat că lupta pentru aceste idealuri trebuie continuată, că restabilirea adevărului istoric, prin dovedirea caracterului criminal, ilegitim și antinațional al evenimentelor anterioare anului 1989, al dictaturii comuniste, trebuie deconspirate. Însă, ce păcat că toate au fost la nivel declarativ și inserate în discursuri politicianiste în fiecare an, cu ocazia Zilei Naționale a României sau a altor astfel de evenimente.

Am spus de mai multe ori și repet, lipsa unei legi a lustrației dovedește că atât Legislativul, cât și puterea judecătorească sau Executivul s-au opus timp de 20 de ani acestei legi tocmai pentru că le-ar fi afectat grav structurile, personalitatea, demnitatea și, de ce nu, averea sau funcțiile deținute. Toate propunerile venite în această direcție au fost aspru criticate, dezbătute și boicotate. Desigur, probabil că foarte mulți se întreabă de ce nu am fost noi, cei de la PDL, care dorim o astfel de lege a lustrației, mai vigilenți, mai impunători, mai hotărâți. Răspunsul este foarte simplu: un partid politic trebuie să aibă o forță considerabilă, legitimată de electorat, pentru a impune agenda discuțiilor.

În aprilie 2006, când a fost prezentat Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste care a condamnat oficial caracterul ilegitim și criminal al comunismului, Traian Băsescu a devenit principalul dușman al unei părți însemnate a clasei politice, care, pe lângă faptul că a criticat un astfel de „tupeu”, a boicotat, a trâmbițat și a demarat o febrilă campanie de compromitere a instituțiilor abilitate cu deconspirarea tuturor celor care au colaborat cu fosta Securitate.

A fost un prim pas important în evoluția democrației românești, un pas care de mult trebuia făcut, însă, din păcate, s-au efectuat pași mărunți și timizi în acest sens. România a beneficiat de o lege de deconspirare a securității numai în anul 1997, și aceea ciuruită, din cauza opoziției în Parlament a fostului PDSR, actualul PSD. Nu este uimitor deloc că, și acum, tot ei sunt cei care nu sunt de acord cu o asemenea lege. Oare de ce? Nu fac ei parte dintr-un partid reformat,

modern, european și democratic? Răspunsul, sincer, este de natura evidenței. Dar este lesne de înțeles, pentru că unii lideri ai acestui partid au imprimat vieții politice un comportament imoral, bazat pe complicitate, șantaj și compromis sau poate au participat activ sau inactiv la evenimentele dinainte de 1989.