Violeta Tudorie

„Marcarea unei noi etape în procesul de integrare a României în Uniunea Europeană”

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost precedată de un amplu proces de tatonare și de negocieri. Din punct de vedere istoric, data aderării este 1 ianuarie 2007, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei. Dar tot atunci s-au pus și două condiționalități – continuarea reformei în justiție, de unde a rezultat stresantul și prelungitul Mecanism de Cooperare și Verificare, și îndeplinirea unor criterii tehnice la pătrunderea, prin România, în spațiul Uniunii Europene, ca zonă de liberă circulație, a persoanelor, celebrul și la fel tot amânatul Spațiu Shengen, o obligație asumată prin Tratatul de aderare. Prin actul de aderare statul nostru a devenit parte a Uniunii Europene, beneficiază de drepturile și facilitățile acesteia, cu obligația noastră de a-i cunoaște și împărtăși principiile, valorile și regulile. Din păcate, ne aflăm în al șaptelea an de la intrarea în vigoare a Tratatului de aderare și încă nu am reușit eliminarea celor două condiții pentru o deplină aderare, iar în fața românilor încă se mai mențin o serie de restricții din partea unor state membre.

S-a spus în acest interval că ne-am grăbit cu aderarea, că am intrat sau am fost admiși nepregătiți pe deplin, că neacceptarea noastră în UE ne-ar fi dat mai multe motive să rezolvăm reforma injustiției și criteriile pentru Spațiul Schengen, că în lipsa constrângerilor UE am fi avut mai multă libertate să rezolvăm unele probleme sociale, să trecem cu dureri mai mici peste criză, precum ajutorul de stat dat unor companii aflate în dificultate sau alocarea unor sume mai mari pentru investiții printr-un deficit bugetar mai mare etc.

Evoluțiile ulterioare actului de aderare, atât în mediul românesc, cât și în cel european și global, demonstrează că astfel de obiecții, deși aparent au o bază reală, nu sunt însă întemeiate. Este foarte probabil că dacă ratam intrarea în 2007, nici astăzi nu am fi fost admiși. Consider ca este mai bine faptul că, de exemplu, criza financiară și economică din anii aceștia ne-a prins în interiorul UE decât dacă eram pe dinafară. În același sens, sunt convinsă și de faptul că incompetența, autoritarismul și corupția regimului Băsescu–Boc–Ungureanu ar fi atins cote și ar fi generat dezastre, nemulțumiri și mai mari în lipsa unor standarde și reguli europene. E adevărat că nu reușim să accesăm toți banii pe care bugetul Uniunii ni-i pune la dispoziție și până acum nici impactul banilor cheltuiți pe stadioane în pantă nu a fost cel așteptat, dar, pe ansamblu, între contribuția noastră la bugetul comunitar și ceea ce primim noi de la UE, România iese în câștig.

Dacă aderarea prin cele două condiționalități nu este încheiată sută la sută, în privința integrării avem încă mai mult de lucru. Dacă a încetat disputa pe tema cine ne reprezintă la Consiliul European, nu putem fi mulțumiți de calitatea reprezentării în structurile Uniunii. Președintele merge la Consiliul European, dar mandatul și-l face după capul său, nu se reprezintă decât pe sine, vine de la Consiliu și ne comunică la radio și TV sinteza discuțiilor, succesele sale și cu asta așteptăm următorul Consiliu și tot așa, fără nicio finalitate, deoarece Parlamentul, Guvernul, administrațiile publice și majoritatea cetățenilor nu se simt reprezentați de Traian Băsescu. În acest punct, iată, sunt de acord cu propunerea domnului președinte Băsescu de a se găsi o soluție de scurtare măcar cu un an a unui mandat inutil și nereprezentativ.