Gheorghe Dragomir

„Marina Militară la 150 de ani”

Povestea frumoasă a Marinei Militare Române a început pe 22 octombrie 1860, când a luat ființă Corpul Flotilei cu reședința la Ismail, actul său de naștere semnându-l domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Au fost unificate atunci flotila fluvială a Moldovei și cea a Țării Românești, iar pe 2 august 1864, la Giurgiu, a fost lansată la apă nava cu aburi denumită sugestiv pentru momentul istoric al Unirii Principatelor: România.

Șalupele torpilatoare deținute de România în Războiul de Independență din 1877 au înregistrat numeroase succese, ceea ce a demonstrat că țara noastră avea nevoie de crearea unei flote puternice la Dunăre. Revenirea Dobrogei la România a deschis drum liber marinei și, astfel, în 1880, a intrat în serviciu prima navă militară maritimă, canoniera „Grivița”.

Înainte de Primul Război Mondial, flotila românească a beneficiat în trei etape (1883–1885, 1886–1888 și 1906–1908) de dotări cu mijloace de navigație în pas cu vremurile. Între timp, este schimbat și numele de Flotilă de Război în Marină Militară. Tot atunci, gradele ofițerilor din marină au primit denumirile actuale. 1907 este anul lansării la apă a monitoarelor Lahovari, Brătianu, Catargiu și Kogălniceanu, plus alte opt vedete de siguranță construite în Anglia. Toate aceste dotări au mărit capacitatea României de a se apăra și de a acționa, astfel încât intrarea în Primul Război Mondial (14–27 august 1916) a găsit Marina Militară cu temele făcute.

Denumirea Marinei Militare se schimbă din nou, devenind Marina Regală, în serviciul căreia au intrat, în 1930, distrugătoarele „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, iar în 1931 prima navă-bază pentru submarine, „Constanța”. Perioada dintre cele două războaie mondiale este una favorabilă dotărilor Marinei Române. În 1936, România își permitea luxul de a avea un submarin, primul submarin românesc, „Delfinul”, iar la 17 mai 1939 intra în serviciu cea de-a doua navă-școală românească, actualul velier „Mircea”.

După 23 august 1944, România și-a schimbat orientarea, s-a aliat cu URSS, dar rușii au arestat întreaga flotă maritimă românească, militară și comercială. După tratative cu URSS, în final, rușii au acceptat să restituie, parțial, în trei etape, nave de luptă românești. Pe 27 mai 1946 a fost restituită de către sovietici și nava-școală Mircea, fiind considerată de către ruși nu atât o navă militară, cât o navă construită din bani publici care putea fi retrocedată.

Anul 1960 a fost un an de cotitură în evoluția Marinei Militare, în sensul că toate navele care erau construite în Anglia, Italia, Germania au fost considerate uzate și am intrat sub umbrela protectoratului sovietic. S-a mers pe această politică până în anii ’70, când Ceaușescu, distanțându-se de URSS, a decis producția românească a principalelor categorii de forțe și armament, inclusiv pentru marină. O performanță deosebită a fost aceea că România era capabilă să construiască un crucișător, având ca precedent fostul crucișător Elisabeta. În anii ’80 s-a achiziționat submarinul „Delfinul II”, care este și acum în serviciu.