Monitorul Oficial·Partea II·Camera Deputaților·25 februarie 2014
Dezbatere proiect de lege · Trimis la votul final
Camelia Khraibani
Discurs
„Medici și pseudodoctori”
În societatea deschisă, informațională, de astăzi, răspândirea cunoștințelor științifice este teoretic fără limite. Grație mijloacelor de comunicare moderne, în special internetul, oricine are un calculator personal sau un telefon mai deștept poate accesa informații și cunoștințe din toate domeniile. Cum s-a demonstrat deja, uneori chiar și cele mai bine ținute la secret informații s-au putut face publice.
Practica medicală se confruntă, din acest punct de vedere, cu probleme noi, atât în privința esenței specialității sale, diagnosticul bolilor și tratarea pacienților, cât și în domeniul deontologiei profesionale. Pe de o parte, ne întâlnim cu tot mai mulți oameni care cunosc sau pretind a cunoaște totul despre boala lor și tratamentul necesar; pe de altă parte, a luat amploare încălcarea confidențialității informațiilor privind suferințele și prescripțiile medicale recomandate pacienților.
Referitor la primul set de probleme, trebuie să recunoaștem că în era internetului medicul nu mai are monopolul asupra tuturor cunoștințelor din domeniu și nu excludem cazurile de pacienți bine informați care pot să-i surprindă pe medici cu volumul lor de informații despre boală și terapiile acesteia. Acest lucru poate și să ajute, dar și să complice cazurile medicale. E bine că oamenii se informează, dar nici consultarea medicului specialist nu poate fi și nu trebuie evitată. Nicio acumulare de cunoștințe din mass-media nu transformă pe cineva în medic competent. Cu toate acestea, constatăm tendința și practica autoterapiilor mai mult sau mai puțin după ureche. Nu fac o pledoarie pro domo, dar observ că de la culegerea și reținerea unor informații și până la autodiagnosticul și automedicația personală nu mai este decât un pas. Însă este un salt periculos și riscant, pentru că pacientul, chiar și cel informat, nu poate ține cont de toate componentele unui caz medical mai complex. Mai mult, unii bolnavi nu se opresc la aceasta, ci devin sau trec ei înșiși la a da diagnostice și rețete tămăduitoare altor bolnavi.
Așa se face că în societatea noastră de astăzi întâlnim tot felul de doctori. Iar, în România, plecarea celui mai bun personal medical din țară a lăsat mai mult loc liber unor pseudodoctori. În plus, toate acestea se întâlnesc cu recomandările și ideile unor farsori care vorbesc la televizor sau prin tabloide și care, din păcate, sunt auzite și crezute de mult mai mulți oameni decât cuvintele celui mai respectabil profesor universitar doctor.
Pentru a contracara astfel de practici, eu îi rog pe medicii adevărați să apară mai des în spațiul public, iar televiziunilor și jurnaliștilor le solicit ca în probleme medicale să apeleze la
cei mai buni specialiști și să avertizeze, nu să încurajeze publicul atunci când avem de-a face cu falși medici, pentru că, oricât de bune ar fi intențiile, tratarea oamenilor după ureche este un proces dăunător din punct de vedere atât personal, cât și social.