Angel Tîlvăr

...mi-ați permis să iau cuvântul, pentru că sunt sigur că toți colegii mei au remarcat faptul că pe 5 octombrie am sărbătorit Ziua Mondială a Educației, motiv pentru care aș vrea să expun și în numele dumneavoastră un punct de vedere al Parlamentului nostru, al Camerei Deputaților, și sper s-o fac și cu asentimentul dumneavoastră.

Din anul 1994, lumea sărbătorește la 5 octombrie Ziua Mondială a Educației. Această aniversare a fost instituită din inițiativa UNESCO și este legată în mod direct și explicit de un eveniment petrecut în anul 1966 în capitala Franței. În acel an, la data de 5 octombrie, Parisul găzduia Conferința interguvernamentală specială, prilej cu care era adoptată recomandarea privind statutul cadrului didactic.

Documentul în cauză reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente internaționale destinate îmbunătățirii condițiilor în care se exercită profesia de dascăl, în intenția de a se reda acestei profesii nobile statusul social pe care-l merită.

Așadar, la 5 octombrie sărbătorim în egală măsură atât educația în sine, ca domeniu definitoriu pentru societatea umană, cât și educatorul, ca fiind personajul principal aflat în slujba acesteia.

Deși definită de Nelson Mandela ca fiind cea mai puternică armă, capabilă oricând să schimbe lumea și fiind teoretic accesibilă oricui, educația continuă totuși să rămână un domeniu interzis multora dintre cei care ar avea dreptul legitim să se bucure de valențele sale. La ora actuală, nu mai puțin de 70 de milioane de copii din întreaga lume nu au acces la cursurile școlare, în timp ce aproape 800 de milioane de adulți nu știu să scrie și să citească.

Una dintre soluțiile aflate la îndemână pentru a remedia efectele acestei situații nedorite este aceea a repunerii cadrului didactic în limitele statutului social pe care acesta îl avea cândva. Este binecunoscut faptul că în România interbelică, spre exemplu, persoanele cele mai respectate erau, în special în localitățile rurale, dar nu numai, preotul și învățătorul, ca să nu mai vorbim de respectul și de aprecierea de care se bucura pe atunci un profesor universitar.

Din nefericire, statutul cadrului didactic s-a depreciat mult în timp, și nu doar în România. Perceput de multe ori doar ca un simplu transmițător de informație, dascălului îi este rezervat un loc marginal în cadrul unei comunități, uitându-se ușor că niciuna dintre personalitățile unei țări – savant, medic de prestigiu, inginer sau om politic, spre exemplu – nu ar fi putut ajunge nimic din ceea ce reprezintă fără oblăduirea profesorului său. Toți am început la fel ciclul nostru educațional, cu un dascăl care, ne place nouă să spunem, în mod simbolic, ne-a pus condeiul în mână, continuând apoi ani în șir cu alți și alți profesori care au desăvârșit, fiecare în domeniul său, ceea ce începuse primul dintre ei.

Și, atunci, de ce să-i dăm oare așa repede și vinovat uitării? Să fie foarte clar: dascălul nu a fost, nu este și nu va fi vreodată un simplu transmițător de informații. El este mult mai mult decât atât, este unul dintre pilonii de bază ai oricărei societăți civilizate, fiind nu doar formator de buni specialiști, ci și modelator de caractere solide și sănătoase.