Daniel Buda

## „Moțiunea antireformă”

Moțiunea de cenzură este un instrument parlamentar pe cât de democratic, pe atât de firesc, aflat la îndemâna opoziției parlamentare pentru a sancționa actul de guvernare. Rolul opoziției într-un stat democratic este acela de a ține sub observație, de a monitoriza Guvernul și de a-l „cenzura” atunci când acesta este ineficient, iar politicile sale nu se bucură de sprijin. Din acest motiv, existența unei opoziții instituționalizate și funcționale reprezintă unul dintre criteriile în funcție de care se definește un stat democratic. Prin funcțiile sale, moțiunea este în același timp un mijloc prin care opoziția, trăgând Guvernul de mânecă, are posibilitatea de a se manifesta constructiv, venind cu propuneri și cu sugestii, sau, altfel spus, arătând care sunt propriile-i soluții la problemele criticate din activitatea Guvernului.

De fapt, rolul opoziției este acela de a critica și ataca puterea de câte ori poate și cu orice prilej. Dincolo de

„utilitatea” de principiu și de dreptul utilizării unui instrument de control parlamentar, așa cum este moțiunea, orice partid politic are în vedere și alți factori atunci când se angajează într-un asemenea demers. Acești factori privesc contextul politic, oportunitatea unei asemenea acțiuni, situația internă a partidului, raporturile acestuia cu ceilalți actori politici.

Nu putem însă accepta alt lucru, și anume transformarea moțiunilor de cenzură într-un mijloc procedural de amânare a reformării statului în care trăim. Moțiunea de cenzură a PNL și UDMR intitulată „Guvernul PD-L–PSD a hotărât: «Decât muncă fără rost, mai bine puțin și prost»” are tocmai acest rost de a nu accepta și de a împiedica o reformare de la rădăcini a statului nostru. După aproape 20 de ani de la revoluție, după 2 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, se pare că nu suntem pregătiți să acceptăm să trăim într-un stat european după niște reguli bine stabilite și după un sistem legislativ coerent, transparent și care să ofere legii stabilitate.

Este normal să nu acceptăm o lege unică a salarizării atât timp cât de-a lungul celor 20 de ani, din lipsa unui real control, suntem în situația de a plăti, astăzi, cursuri de limbi străine la Ministerul Afacerilor Externe, de a plăti sporul de zâmbet și amabilitate al funcționarilor publici și de a plăti sporul de a sta în fața calculatorul al personalului IT. Toate acestea nu au dus decât la crearea unui haos total, unde fiecare își crea propria lege specială în baza căreia putea funcționa și era acoperit din punct de vedere legal.

Există în continuare persoane care refuză să accepte să trăiască într-un stat de drept unde legile sunt respectate, unde să avem un sistem unitar al salarizării, coerent și nediscriminatoriu, pe baza căruia să fim recompensați pe baza unei grile unice de salarizare.

De ce să accepte unii un sistem care să asigure transparența și echitatea cât timp pot să îl blocheze? Pentru că, pe parcursul ultimilor ani de guvernare, mulți din cei care s-au perindat la guvernare nu au fost preocupați de altceva decât de căpătuirea propriilor lideri, de elaborarea unor legi speciale pentru prieteni din sistem, preocupați cu umplerea propriilor buzunare, și nicidecum de crearea unui sistem echitabil pentru toți cetățenii. Această grijă deosebită, manifestată, în acest moment, pentru nivelul de trai al cetățenilor era mai bine să se concretizeze în măsuri reale, în urmă cu 10 ani, care puteau asigura, acum, un nivel de trai decent.