Aurelian Mihai

Mulțumesc.

Bună dimineața! Bună dimineața, doamnă președinte! Bună dimineața, stimați colegi!

Declarație politică: „26 de ani de la comunism”.

26 de ani au trecut ca ieri. În 1989 nu știam ce înseamnă libertatea ori să trăiești în democrație. Așa eram majoritatea românilor. Trăiam cu toții tânjind după o viață mai bună. Ce s-a realizat în acești ani? Ce a adus nou copilul numit democrație, crescut la sânul românilor, hrănindu-se din prea puținul dărniciei politicienilor puternici ai anilor ʼ90?

Am așteptat cu toții o mare schimbare, la început, de libertate, trăgând cu ochiul la Occident, ca mai apoi, în anii 2000, unii dintre noi, prea nerăbdători în a mai finanța lipsa de reformă din țară cu propria noastră suferință, am ales să nu mai tragem nici cu ochiul la bunăstarea altora, nici să mai sperăm că România va îmbrățișa curând o viață nouă și bună pentru cetățenii săi. Unii chiar ne-am mutat în Occident.

Am ales această cale din prea multă suferință și teama unui viitor incert oferit de politicienii acelor ani, mult prea ocupați pentru interesele personale ale Domniilor Lor, așa cum îi judecam atunci, și fără să le pese de ce vrea majoritatea. Electoratul era tratat încă cu multă indiferență,

majoritatea era doar folosită, așa cum percepeam cu toții acest lucru.

Timpul și faptele noastre, ale românilor din diaspora, au demonstrat că, pe măsura ambiției și curajului nostru, ne-am făurit o altfel de viață, iar România a primit în scurt timp, în anii următori emigrării, cel mai mare sprijin financiar, și nu numai, tot din partea noastră. În tot acest timp, netrăind în România, nici spitalele nu le-am ocupat, nici sistemul de asigurări sociale și de sănătate românesc nu l-am folosit, nici de serviciile administrației de acasă nu am uzat și nici autostrăzile, bineînțeles, nu le-am tocit. Bine, vorbind de autostrăzi, nici acum nu prea avem multe, din păcate, și nici de adăugat la acest subiect.

Practic, doar am trimis bani acasă cu nemiluita, cu vagoanele, miliarde, în valută, fără a cere de acasă nimic. Am trăit cu dorul în suflet și cu speranța că poate în România va fi mai bine, iar cei rămași acasă să aibă alt viitor, un viitor la care și noi speram. Și noi, cei din afara României deja, emigranții, dar și românii de acasă, ne-am înșelat. Speranțele acelui început bănățean, am putea spune, din 16 decembrie 1989, în care Timișoara dădea ora exactă a libertății, oraș care marca cursul istoric al acestui neam, acele speranțe au rămas în același ghem. Revoluționarii, acei tineri frumoși de atunci, au îmbătrânit, iar ochii lor s-au umplut zilnic de lacrimi.

Mai întâi au văzut cum succesul revoluției le-a fost subtilizat de politicieni cu metehne vechi, apoi și-au văzut fabricile închizându-se, au înfruntat șomajul, încă trăind cu speranța că vor mai apuca să construiască copiilor un viitor, ajutându-i să își termine școlile. Au mai primit însă o lovitură când acei copii au emigrat, acei copii pentru care au vrut o viață mai bună și pentru care, în acea iarnă din decembrie 1989, au ieșit în stradă contra celui mai aprig și mai absurd sistem totalitar.