Laura Mihaela Moagher

Mulțumesc, doamnă președinte de ședință.

„Și copiii din casele de copii sunt ai noștri!”, conform art. 32 din Constituția României – dreptul la învățătură.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin forme de instrucție și de perfecționare.

Orice copil are dreptul să primească o educație prin învățământ, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.

Dacă copiilor care trăiesc într-o familie li se asigură acest drept prin grija părinților, pentru copiii instituționalizați din casele de copii sau din centrele de plasament suntem răspunzători ca și aceștia să primească, în aceeași măsură, educația convenită prin învățământ. Mulți dintre acești copii nu pot urma cursuri școlare din diferite motive – lipsa locurilor sau lipsa datelor personale –, însă și aceștia pot fi ajutați și pot fi susținuți prin asigurarea învățăturii unei meserii.

Un aspect îngrijorător în ceea ce privește situația copiilor din centrele de plasament îl reprezintă faptul că aceștia sunt internați în secții de psihiatrie, aproximativ 10% din copiii aflați în centrele de plasament ajungând în această situație. Numărul ridicat de internări este determinat și de faptul că în centre nu există suficienți specialiști care să asigure îndrumarea personalului de îngrijire directă, iar internările se fac cu foarte mare ușurință. În lipsa procedurilor de lucru în ceea ce privește diminuarea comportamentelor dificile, personalul preferă să apeleze numărul de urgență 112 pentru rezolvarea situației de criză.

Chestionați cu privire la ce cred că le-ar schimba viața în bine, cei mai mulți dintre acești copii își doresc să fie împreună cu familia sau pur și simplu să aibă o familie. De asemenea, își doresc lucruri care țin de confortul personal, de intimitate, de o viață independentă, precum o casă, un loc de muncă și o sursă de venit.

Actuala legislație nu prevede măsuri sociale de integrare a copiilor din centrele de plasament, care la vârsta majoratului, pur și simplu, sunt lăsați pe stradă, la voia întâmplării. Nesiguranța, lipsa de experiență, lipsa educației și a elementelor necesare pentru a putea subzista sunt factori determinanți care, pur și simplu, împing acești tineri către lumea infracțională sau să aleagă să-și petreacă viața în canal.

De aici reiese faptul că tinerii care ies din sistemul de protecție sunt o categorie extrem de vulnerabilă, aceștia neavând, practic, nicio șansă de integrare, neavând nicio altă alternativă de a-și construi propria viață, de a avea propria sursă de venit și de a se integra astfel în societate.

Pentru asigurarea unui minim de educație pentru toți acești tineri, sunt posibilități reale, existând școli unde aceștia pot studia pentru pregătirea lor, având în vedere marile încercări la care viața îi va expune la împlinirea vârstei de 18 ani.