Radu Zlati

Mulțumesc. Doamnă președinte de ședință,

Zilele acestea am comemorat 25 de ani de la tragicele evenimente din Piața Universității, 25 de ani de minciună instituționalizată a puterii din acea vreme asupra unui eveniment complex, unic și irepetabil: revolta tinerilor, cei mai mulți dintre ei studenți, împotriva unui trecut care

se încăpățâna, prin Frontul Salvării Naționale, să rămână prezent. Atunci, în 1990, FSN și conducătorul său Ion Iliescu au fost biruitori nu numai pe asfaltul pătat de sângele studenților, dar și cu sprijinul larg al unei media aservite, în mințile și în sufletele celor mai mulți dintre români, iar acest fapt s-a reflectat negativ asupra întregii perioade care a urmat.

Dar timpul trece, generațiile se perindă și ele, iar viziunile majoritare în câmpul politic despre societatea românească și posibilele ei căi de dezvoltare se schimbă și ele. Ceea ce a rămas este, în mentalul multora dintre noi, fie spiritul anticomunist al Pieței Universității, fie cel nostalgic totalitar al unora dintre liderii FSN de atunci, lideri ce pot fi regăsiți, prea mulți dintre ei, în structurile de la vârf ale vieții politice sau administrative românești de azi.

Nu cred în răspunderea colectivă și nu cred că cei care strigau pe străzile Bucureștilor „Moarte intelectualilor!” sunt ei vinovați în primul rând pentru faptul că au aplaudat comportamentul agresiv al minerilor chemați să planteze panseluțe în fața Teatrului Național, tot așa cum nu cred că azi ar fi de ajutor, la 25 de ani de la tragicele evenimente, să arătăm acuzator cu degetul către o întreagă categorie socioprofesională, cea a minerilor.

Dar cred cu tărie în răspunderea personală, morală, politică, penală. Și dacă sunt convins că din spiritul pseudocomunist al FSN-ului, câștigător al alegerilor din Duminica Orbului, prea puțin mai curge prin venele membrilor PSD de azi, în schimb, nu îmi este deloc greu să observ că Ion Iliescu, principalul vinovat al sângelui curs între 13–15 iunie 1990, este încă în libertate, nederanjat niciodată cu adevărat de către justiția română, și că PSD îl are încă pe acest reprezentant de frunte al păcatului originar al Revoluției române ca președinte de onoare.

Dacă PSD dorește într-adevăr să arate societății românești că a rupt-o cu trecutul criptocomunist și că o întoarcere la spiritul totalitar al anilor ʼ90 nu mai este posibilă, atunci să ne arate acest fapt, rezolvându-și problema internă prin excluderea din partid a domnului Ion Iliescu și prin condamnarea explicită a represiunii din 13–15 iunie 1990. Până atunci, pentru noi, PSD rămâne doar FSN doi. Vă mulțumesc.