Vasile Popeangă

Mulțumesc, doamnă președinte. Dragi colegi,

Declarația mea politică se intitulează „Educația, de la dezmățul din 2007-2008 la constrângerile din 2009”.

Guvernul și-a asumat un acord în zece puncte, convenit cu sindicatele din învățământ, ele fiind asigurate că nu vor fi disponibilizări în sistem, nu vor fi modificate normele didactice, nu vor fi scăderi ale veniturilor în 2009 și nu vor fi schimbați directorii de școli. De asemenea, a fost stabilit punctual calendarul descentralizării, care va fi finalizat în 2011, folosindu-se expertiza și asistența Băncii Mondiale. Sigur, majorări salariale vor fi posibile – ca și pentru alte categorii bugetare – doar în condițiile în care vom putea vorbi de o revenire a creșterii economice și în special pentru salariile mici. Finanțarea educației, a cercetării-dezvoltării, reforma legislației și continuarea investițiilor, în limitele constrângerilor bugetare, au fost, de asemenea, puncte convenite în respectivul acord. Cred că era firesc ca sindicatele să înțeleagă realitatea, așa cum și alte ministere au făcut-o.

Legea nr. 221/2008 privind majorarea salariilor profesorilor a fost adoptată pornind de la soliditatea suportului financiar, în condițiile de creștere economică de atunci și în contextul prognozelor economice – eronate, din păcate – anunțate cu optimism de Guvernul Tăriceanu. Vă readuc aminte că, la acea vreme, se vorbea despre o creștere economică de 4–6%, și nu despre o comprimare a economiei cu 4% în 2009 și despre o posibilă stagnare în 2010, nu despre deficitul bugetar lăsat în urmă de Guvernul

liberal și nu despre consecințele negative ale crizei economice și financiare. Cât de sustenabilă a fost creșterea economică sub Guvernul PNL, încât de la o creștere economică de 7,1% România a ajuns la o scădere de 4% în doar un an?

Clasa politică este acuzată în bloc pentru că și-a asumat promovarea unui act politic eronat. Probabil că putem vorbi despre o greșeală tactică. Însă, în condițiile anului 2008, s-a ținut cont de starea de fapt existentă atunci în sistemul de educație: în perioada 2004–2008, ieșirile din sistem depășeau intrările (vorbim de resursa umană și, în special, de aceea calificată), ponderea salariilor în totalul bugetului educației era de 24–25%, o parte importantă a bugetului fiind destinată investițiilor din infrastructura școlară, investiții care, în unele cazuri, au fost de calitate, iar în alte cazuri, și nu puține, sumele alocate au fost irosite în amenajări și/sau reabilitări scumpe și de foarte slabă calitate – efect al lucrărilor încredințate în baza prieteniilor politice liberale. Pornind de la acel 24–25% s-a considerat că ponderea cheltuielilor cu salariile poate fi extinsă și, prin urmare, salariile, majorate, în baza acelor prognoze de creștere oferite de precedentul Guvern, ai cărui reprezentanți în Parlament, de altfel, au votat Legea nr. 221.

Ar fi fost poate normal ca sindicatele, așa cum au militat, corect, pentru creșterea bugetului educației la 6% și suplimentarea cheltuielilor pentru infrastructură, să-și fi pus la punct și un mecanism de semnalare a eficienței modului în care s-a investit în infrastructura școlară, pentru a preveni, măcar pe acest segment, dezmățul bugetar la care precedentul guvern s-a dedat. Poate vor proceda în acest fel pe viitor.