Monitorul Oficial·Partea II·Camera Deputaților·3 martie 2009
Declarații politice · Trimis la votul final
Béres Ștefan Vasile
Discurs
Mulțumesc, doamnă președinte.
Stimate doamne parlamentari,
Stimați parlamentari,
Astăzi voi încerca să vă atrag atenția asupra celei mai periculoase stări, care se cheamă indiferență, într-un domeniu care nu de mult a fost motiv de mândrie pentru țară, iar astăzi a ajuns pradă și rușine pentru cei ce practică – și nu de mult era râvnită – meseria de silvicultor.
Dacă se pornește prin tradiție, denumirea de Țara Lăpușului, Țara Maramureșului, Țara Secuilor, simțim o puternică legătură sufletească cu pământul natal. Ba, mai mult, o teamă față de ceea ce considerăm al nostru și numai al nostru, și cu tot atâta indiferență privim, cu liniște și calm, că se distruge una dintre cele mai prețioase avuții ale acestei țări: aurul verde – numit cândva –, adică fondul forestier național.
Nu suntem nici revoltați, nici indignați și nici măcar nu încercăm să salvăm ceea ce se mai poate salva, împreună cu cei fără de care nu va mai exista nici codrul, ce-i frate cu românul, dar nici măcar cu ungurul, cu neamțul, cu tot omul care trăiește în această țară care-i aparține.
Cum este posibil, punem întrebarea?! Foarte simplu, este răspunsul: denigrând pe cei ce practică una dintre cele mai frumoase meserii, pe cei ce astăzi, deși nu se pomenește de ei, câștigă mai puțin ca profesorii. Da, știu, parcă aud răspunsul sec și dur al celor care au vrut pădure și au primit. Ei trăiesc și fără salarii. Au fost cândva printre cei mai apreciați meseriași din Europa, au fost cândva printre cei mai buni silvicultori pe toate nivelurile, cu rezultate extraordinare, cu păduri cum n-au avut alții, cu fructe de pădure ce au gustul cel mai curat, natural, sănătos, cu lemn de calitate, cu ciuperci și vânat de excepție.
Astăzi, ei sunt uitați de toți. Deși economia națională încă mai ține cont, ca sursă de venit, de lemn, de pădure, care se crește de un pădurar bătrân, cu vechime de peste 25 de ani, cu gradele profesionale, cu maximum 900–1.000 de lei pe lună. De cei tineri, cu 600-650 de lei pe lună. Ingineri cu școală grea la Brașov, înainte de pensie, cu 1.600-1.700 de lei pe lună. Oameni care și-au dedicat toată viața pădurii!
Astăzi nu au nici măcar un departament la nivelul ministerului. Nu este important ce au fost, ce sunt. Indiferent de forma de proprietate a pădurii, scopul este unul singur: să producă bani rapid și fără greutăți. O distrugem, o tăiem, rămâne pustiu, dar nu ne privește pe noi, nici ca proprietar, nici ca ministru, nici ca regie, nici ca inspecție de stat, care-și face de lucru numai cu statul, pentru că este mai simplu. Restul e o altă lume, lume pentru care am luptat, dar care trebuie să trăiască sub același regim strict silvic.
Astfel, nu vom mai avea peste mult timp nici pădure, nici case, nici mediul în care ne-am făcut un trai. Parcă suntem blestemați. Oare acesta este omul locului? Vorbind oricare din limbile de pe pământ, oare chiar nu are suflet pentru el însuși, pentru copiii lui, pentru această natură pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu și poate nu le-am meritat?!