Nicolae Bud

Mulțumesc, doamnă președinte. Stimați colegi,

Am urmărit cu interes deosebit intervențiile publice din ultima vreme, având ca obiect îngrijirea și buna păstrare a patrimoniului național.

Mă bucur să aud voci din cele mai autorizate, preocupate să găsească rezolvări la multele și complicatele probleme pe care le ridică conservarea a tot ce privește tezaurul nostru de

simțire și trăire în lungul secolelor, exprimate acum prin ceea ce numim bunuri de patrimoniu.

Nume de seamă ale culturii naționale, personalități de cea mai înaltă autoritate s-au implicat, în diferite perioade, de identificarea, salvarea și protejarea patrimoniului (vestigii istorice, monumente de arhitectură laice și de cult, locuri memoriale, statui).

N-am pretenția că spun o noutate când afirm că păstrarea bunului de patrimoniu este mai mult o îndatorire a experților în domeniu și mai mult decât o calificată și migăloasă muncă de reabilitare și conservare. Ea se definește ca o îndatorire a fiecăruia dintre noi, ce trebuie să-și găsească expresia ori de câte ori este cazul, în cazul nostru în Parlament, prin actele legislative de care aceste demersuri au nevoie.

Trăim vremuri grele, nu sunt resurse, ne lipsesc, nu o dată, mijloacele pe care să ne sprijinim, dar, răspuns la toate câte se ridică, pretind o cotă de interes superioară din partea tuturor.

Intenționez să subliniez în intervenția mea de astăzi câteva aspecte care țin, prin fire mai mult sau mai puțin vizibile, de patrimoniul rămas de la înaintași, cu obligația de a-l avea în grijă cu gândul la urmași.

Aș sublinia, în primul rând, efortul lăudabil al autorităților locale, al diferitelor foruri de cultură ori de alt profil, pentru fixarea în memoria colectivă a unor date istorice, a faptelor din trecut, a numelor de personalități care ne-au dăruit cu harul lor, prin botezarea și rebotezarea inspirată a unor artere de circulație, piețe publice, instituții.

În mai toate localitățile țării au reapărut repere ale existenței și conștiinței noastre naționale. Mă refer la acordarea de denumiri cu rezonanță aparte în istorie, știință, cultură, învățământ.

Aș sublinia doar că, în graba intrării în normal, de a ne restitui nouă înșine simboluri larg recunoscute, s-au comis și gesturi pe care eu, unul, le consider nepotrivite, ca și cum am ține să repetăm erori înregistrate cândva.

Am recurs la tradiție, afectând dreptul la imagine al unor persoane, întâmplări, evenimente. Este normal să reapară în București un bulevard Catargiu, dar de ce nu am găsit locul și pentru o stradă care să ne amintească de Ana Ipătescu?

În alte cazuri, s-a interpretat incorect denumirea unor străzi: strada Sebastian, din Capitală, nu are nicio legătură cu Mihail Sebastian, decât dacă ținem cu orice preț să-i dăm acest nume.

Vreau să semnalez și faptul că riscăm să depopulăm mentalul public, prin aplicarea simplistă a regulii revenirilor la denumiri anterioare. Cele mai vizate sunt acele nume aduse în prim-plan în anii de după război, după criterii asupra cărora nu mă aplec acum.