Cseke Attila Zoltán

Mulțumesc, doamna președinte. Stimați colegi,

Onorat Senat,

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Infrastructura României – între realitatea cruntă de a fi la pământ și speranțele guvernanților și ale populației”.

Stimați colegi,

Infrastructura unei țări spune multe despre stadiul dezvoltării acesteia, dar și despre respectul pe care statul îl acordă propriilor cetățeni și nu numai, punându-le la dispoziție căi de acces moderne și de calitate, compatibile cerințelor mileniului III. Țările est-europene, nu de mult intrate în Uniunea Europeană, nu diferă cu nimic de această cerință și realitate, doar că au înțeles în mod diferit să răspundă nevoilor societății moderne în ceea ce privește necesitatea existenței unei infrastructuri moderne.

Dacă celelalte state au înțeles chemările acestor vremuri, parcă noi, în România, ne-am oprit puțin – cam mult, ce-i drept – să contemplăm asupra necesității sau nu a dezvoltării infrastructurii.

Mi-am amintit de această problematică din nou, dacă mai era necesar, după șirul gropilor pe care le găsești pe drumurile noastre, citind declarațiile unor demnitari care ne-au anunțat la sfârșitul lui iunie că nu vor lua nicio zi de concediu în această vară. Poate totuși ar fi fost mai bine pentru noi toți ca și prim-ministrul să poată pleca câteva zile într-un mic concediu, recomandabil cu mașina, să observe cum se rupe, practic, harta infrastructurii atunci când treci frontiera ungaro-română și, după mii de kilometri de autostradă pe care i-ai putut lăsa în urmă chiar de la Lisabona până la granița de vest a țării, pășești pe meleagurile mioritice ale României, pardon, în valurile de gropi ce inundă inclusiv drumurile naționale prin județele țării.

Să rămânem la problema autostrăzilor și, în principal, la „Autostrada Transilvania”. Ca orice drum, și autostrăzile au două capete, două părți în care se termină porțiunea mult visată de două benzi de circulație într-o direcție de mers. Oriunde în lume este așa și oriunde în lume, când se construiește o autostradă, se proiectează și se face în așa fel încât, dacă nu se poate inaugura întreaga autostradă, se construiește mai întâi porțiunea de la un capăt al autostrăzii, preferabil cea care ar putea face o legătură convenabilă țării cu alte autostrăzi.

Haideți să vedem ce se întâmplă însă în România, țara tuturor posibilităților și în acest domeniu. Sigur, această „Autostradă Transilvania” are istoria ei zbuciumată deja, deși încă nu se poate circula pe niciun kilometru al acesteia. Necesitatea ei nu poate fi însă contestată de nimeni, în condițiile în care România este singura țară membră a Uniunii Europene care nu are către Occident nicio cale rutieră rapidă de acces. Este responsabilitatea tuturor guvernelor și miniștrilor transporturilor că am ajuns în această situație jenantă în care, după ce pășești în România cu mașina de pe autostrăzile Europei Centrale și de Vest, parcă te reîntorci brusc și ești în alte vremuri, crezute de noi de mult apuse.