Mircea Irimescu

Mulțumesc, domnule președinte. Bună dimineața!

Declarație politică: „Umilirea urmașilor”. Stimați colegi,

În 2003, cu o largă majoritate, poate și din motive electorale, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 290 „pentru acordarea de despăgubiri sau compensații pentru bunurile proprietate privată sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și aplicării Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947”.

Nimic, în afara unei porniri ușor populiste, atât de răspândite la noi, n-a obligat România să emită o lege pentru a-i despăgubi, după mai mult de șase decenii, pe urmașii celor plecați în bejenie doar cu ceea ce au putut duce în mâini. Și-a asumat-o în deplin acord constituțional, potrivit atribuțiilor sale de suveranitate.

Deși nu se negociase nicio înțelegere cu statele care-și însușiseră bunurile celor obligați să se evacueze, statul român a dorit să fie mărinimos și a decis să-și despăgubească el cetățenii ale căror bunuri au rămas în posesia celor ce i-au cotropit o parte din teritoriu. Această atitudine ar fi de salutat dacă n-am lua în considerare modul în care statul își onorează obligațiile care-i revin prin aplicarea amintitei legi.

Potrivit firescului vieții, în mai bine de jumătate de veac scursă de la refugiu, năpăstuiții de atunci, cu sufletul împovărat de dorul neșters al baștinii, rând pe rând, au părăsit această lume. Urmașii lor și-au găsit rosturile în România de după război sau în alte locuri ale globului. Foarte puțini își vor fi făcut iluzii cu privire la averea pierdută a părinților și bunicilor lor. Însă, adoptarea actului normativ, care le dă dreptul la recuperarea moștenirilor, brusc, a trezit în ei sentimentul frustrării, specific celor deposedați forțat. Foarte ușor, au intrat și ei în rândurile celor mulți, care-și revendică bunurile confiscate de regimurile comuniste.

Hățișul birocratic în care au fost aruncați este unul cu totul special, cel puțin pentru cei ale căror bunuri au rămas în actualul stat independent, Ucraina. Fără să existe o înțelegere cu statul vecin, în condiții de adversitate a autorităților ucrainene, oamenii au început să adune dovezile cerute pentru dovedirea dreptului la proprietăți. Și nu numai asta, dar li s-a impus să demonstreze că refugierea lor s-a făcut în condiții forțate, să aducă probe și să explice de ce nu au rămas în raiul sovietic și ce i-a determinat să se evacueze în țara ai căror cetățeni au fost. A fost prima umilință, absurdă și idioată, pe care au trebuit să o suporte pentru a-și obține drepturile conferite prin Legea nr. 290/2003.

Potrivit Acordului de armistițiu semnat la 12 septembrie 1945 la Moscova, România a avut obligația de a preda Uniunii Sovietice arhivele localităților care au fost ocupate în urma raptului stalinist din iunie 1940, deși reușiseră să le evacueze în februarie – martie 1944.