Ioan Stan

Mulțumesc, domnule președinte. Bună dimineața!

Doamnelor și domnilor colegi,

Vă spun că mă consider un om norocos. Părinții mi-au fost vrednici și iubitori.

Părinții adoptivi, dascălii din toate școlile în care m-am nevoit a urma să deprind lumina minții și puterea credinței, au fost, cu dragoste și îngăduință, încrezători în ceea ce voi fi urmând îndemnurile lor!

Mare noroc, pe care nu știu dacă l-am recunoscut la realele sale dimensiuni până nu de mult, deși în sufletul meu m-am simțit și mă voi simți toată viața recunoscător și nesfârșit dator celor ce mi-au dat viață, ca și celor ce m-au școlit, sădind în mine fărâma fermecată din sufletul lor!

Nu degeaba se spune însă că omul cât trăiește învață! Sunt puțin mai mult de vreo cincizeci de zile de când mă școlesc din nou, la o școală cumplită, unde primesc lecția aspră și neînduplecată a demnității unei femei care se sacrifică pe sine pentru a-i convinge pe cei plătiți pentru asta să aplice legea.

Învățătoarea Cristina Anghel se află în greva foamei de aproape două luni, înțelegând să convingă prin forța gestului său că legea, odată adoptată, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de promovarea unui act normativ, trebuie aplicată.

Am urmărit-o zilnic pe această femeie, cu chipul din ce în ce mai marcat de suferință, dar cu o coerență în exprimare, cu o competență a discursului, cu o blândă, dar de neclintit fermitate, cu adevărat demne de o soartă mai bună! De câte ori o vedeam eram contrariat de singularitatea gestului său, rămas unicat și parcă nerecunoscut în tragica sa valoare de chiar colegii de breaslă ai Domniei Sale.

Recunosc astăzi aici că m-am înșelat și am fost nedrept în judecățile mele.

A fost să mi se dea încă o lecție, de data acesta de curaj, rațiune și intransigență, la mine acasă, în Fălticeni, de către o altă femeie.

Viorica Ionițe, profesor de științe sociale, lider de sindicat la Colegiul Național „Nicolae Băcescu” din Fălticeni, a intrat de vineri, 22 octombrie a anului 2010, în greva foamei.

După ce, refuzând să se mulțumească a face figurație la mitinguri, doamna profesor a încercat pe căi legale să rezolve problemele celor pe care îi reprezintă, să le slujească acestora interesele, a fost silită să constate că, în statul de drept România anului 2010, legea nu înseamnă nimic dacă nu este convenabilă pentru putere.

Nu un impuls de moment i-a determinat acțiunea, ci un raționament impus de constatarea că nimeni nu mai respectă drepturile profesorilor, că sentințele judecătorești, obținute după nesfârșite peregrinări prin instanțele de judecată, rămân simple hârtii, într-o eventuală arhivă personală, că la un prezent măcelărit din punct de vedere al resurselor financiare li se pregătește dascălilor noștri și ai copiilor noștri, și ai nepoților noștri, un viitor sugrumat de prevederile unei legi pur și simplu incompatibile cu adevăratul proces de instrucție.