Dumitru Verginel Gireadă

Mulțumesc, domnule președinte. „Cine sunt de fapt stăpânii câinilor fără stăpân?”

În ultimii 23 de ani, românii au încercat absolut totul pentru rezolvarea problemei maidanezilor: sterilizare, adopții, adăpostire și, în final, eutanasie. Și nu exagerăm cu nimic dacă spunem că problema maidanezilor este scoasă de la naftalină, cel puțin în România. Auzim tot timpul fie că o nouă persoană a fost schilodită sau chiar omorâtă de o haită de câini, fie că aleșii locali pregătesc câte un nou proiect de rezolvare a problemei. Invariabil însă aceste episoade divid societatea în două, respectiv iubitorii de animale și adepții eutanasierii.

Trebuie să recunoaștem cu toții că problema este scăpată de sub control, iar în acest moment, date clare despre numărul exact al maidanezilor din întreaga țară pur și simplu nu există. Și totuși, în momentul în care spitalele comunică oficial faptul că numărul persoanelor mușcate de câini într-un singur an, la nivelul unui singur oraș, depășește cifra de 15.000, e cazul să luăm atitudine. Și nu putem să nu ne întrebăm dacă este vorba de ignoranță, rea-voință, hoție sau doar de nepricepere. Pentru că, în fapt, problema trenează, în primul rând, din cauza incapacității cronice a autorităților locale din fiecare comunitate în parte de a elabora și de a duce la capăt proiecte clare și eficiente, iar în al doilea rând,

de vină este și lipsa de educație a oamenilor noștri, de la a-și arunca gunoaiele pe jos și până la a nu răspunde pentru animalele pe care le dețin.

Rezumată, problema maidanezilor începe de la aceeași constantă, invocată de fapt de toți actorii implicați, și anume lipsa banilor.

În România sunt înregistrate nu mai puțin de 78 de ONG-uri și două federații specializate în problema câinilor fără stăpân. În principiu, toate există, cel puțin pe hârtie, toate au o activitate de profil și absolut toate depun bilanțuri contabile la finele fiecărui an, altfel spus, dețin surse de finanțare, însă rezultatele majorității acestor asociații rămân nesemnificative în comunitățile în care activează. Iar această categorie de „privați” un pic altfel poartă campanii de sterilizare, de vaccinare, întrețin adăposturi și dau spre adopție o parte din animale. Cel puțin statistic, o astfel de asociație de protecție a drepturilor animalelor poate oferi adăpost câtorva sute de câini, iar într-un an poate da spre adopție, inclusiv în străinătate, până la 200 de patrupede. Comparativ însă cu numărul total de animale fără stăpân, asta nu reprezintă, la nivel național, decât o picătură într-un ocean.

Iar la celălalt pol al rezolvării problemei maidanezilor avem autoritățile locale. Aici însă situația este de-a dreptul dramatică, ca și în cazul Botoșaniului, pentru că vorbim de finanțări publice. Mandat după mandat, câinii fără stăpân par să fi fost transformați, de fiecare administrație locală în parte, într-o afacere profitabilă. Sume uriașe ies din vistierii, având ca destinație oficială problema animalelor fără stăpân. Doar aparent se fac eforturi financiare pentru rezolvarea situației, în realitate însă cele mai multe dintre adăposturile publice din România sunt, în acest moment, într-o stare jalnică. Animalele sunt ținute fără hrană și apă, mor de foame sau se mănâncă, efectiv, între ele. Și ne întrebăm, tocmai pentru că în fiecare dintre aceste cazuri este vorba de finanțări de la bugetul de stat, ce se întâmplă de fapt cu mâncarea și materialele care dispar imediat ce au fost aduse în adăposturi și de ce vizitele în aceste spații rămân interzise, mai ales dacă cei interesați de subiect vor să facă fotografii sau cer explicații.