Korodi Attila

Mulțumesc, domnule președinte.

Cred că nu există cetățean din România care n-a auzit câte ceva despre Proiectul Roșia Montană. Nu trebuie neapărat să fie politician sau activ în sfera publică, nici apărător înfocat al mediului. Fiecare are o opinie pro sau contra, formată ori în urma cunoașterii amănunțite a proiectului, sau în urma informărilor apărute în presă.

Eu am avut ocazia să urmăresc proiectul îndeaproape, mai întâi ca secretar de stat la Ministerul Mediului și al Gospodăririi Apelor, apoi ca ministru la Ministerul Mediului și al Dezvoltării Durabile. Mai mult, din câte știți, eu am fost ministrul care în septembrie 2007 a suspendat procedura de evaluare a raportului studiului de impact asupra mediului. Decizia luată atunci a părut pentru foarte mulți ca o decizie controversată, dar susțin și acum că a fost decizia cea mai corectă și tocmai în spiritul legii și al transparenței, lucru confirmat și de justiția română.

Nu puteam să dau undă verde pentru un proiect care nici măcar din punct de vedere procedural nu îndeplinea strictețea legii, nemaivorbind de foarte multe elemente ale proiectului tehnic care reprezintă puncte slabe ale proiectului și care, probabil, dacă nu se vor lua alte decizii de corectare, vor face mult mai rău mediului înconjurător.

Știm că, în 2010, Ministerul Mediului a reluat procedura de evaluare a raportului studiului de impact asupra mediului. Știm că Roșia Montană Gold Corporation a cheltuit bani mulți pentru promovarea proiectului, pentru a convinge opinia publică că ei nu vor face niciun rău mediului. După cum știm foarte bine, proiectul constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață prin cianurare din Europa, care ar cuprinde câteva cariere deschise și uzine de prelucrare cu cianuri a aurului, argintului, iar nu departe de cariere va fi un iaz de decantare a substanțelor chimice, cu suprafață mai mare de 350 de hectare.

Una dintre principalele temeri cu privire la acest proiect este legată de un posibil accident ecologic, asemănător celui de la Baia Mare din anul 2000, când ruperea unui baraj al iazului de decantare a dus la poluarea cu cianuri a Tisei și a Dunării, la moartea a 1.200 de tone de pește și la

contaminarea resurselor de apă a 2 milioane de oameni. Temere justificată. Nu degeaba Parlamentul European a votat pentru interzicerea tehnologiilor de extracție pe bază de cianură.

De altfel, din punct de vedere tehnic și tehnologic, nici nu putem vorbi de un „proiect” minier, ci mai degrabă asistăm la un proiect industrial apropiat industriei materialelor de construcție, întrucât operația de extragere a minereului aurifer nu se face prin metode clasice de către mineri, ci direct la suprafață, prin dislocarea (așa-numita operație de „pușcare”) muntelui, urmată de transportul și concasarea minereului aurifer și separarea aurului, prin cianurare, în recipiente speciale.