Vasile Popeangă

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Am două declarații. Una o voi citi, alta o voi depune la secretariat.

Declarația pe care o voi citi se intitulează „Cine-i șef și cine-i slugă în Parlamentul României?”.

Parlamentul României. Forul suprem legislativ al țării. Locul în care un om de rând, dacă reușește să intre, calcă plin de sfială, ca într-o catedrală, nu cumva să-i deranjeze pe cei pe care i-a trimis să-l reprezinte, să-i facă viitorul mai bun, lui, copiilor și nepoților săi. Locul spre care omul de rând privește cu speranță de mai bine, fie că acest bine trebuie

să se regăsească în justiție, în educație, în sănătate, în administrație sau în politica externă. Locul pentru care omul de rând scoate bani grei din buzunare ca să întrețină cea mai mare clădire din Europa, a treia din lume, și unul dintre cele mai numeroase foruri legislative din lume – aproape 600 de parlamentari, număr la care s-a ajuns prin șmecheriile legislative, că altfel se uita PDL-ul spre Casa Poporului doar de pe cheiul Dâmboviței, nu din interior. Însă, după cum tot în popor se zice, „dinafară-i vopsit garduʼ, dinăuntru-i leoparduʼ”, pentru că, în loc ca sub cupola Parlamentului să se întâmple ce își închipuie românul de rând, aici se întâmplă lucruri care nu-l bucură pe cetățeanul plătitor de taxe și impozite.

După cum am spus, omul de rând a trimis în Parlament niște oameni care să-l reprezinte, să-i reprezinte interesele fundamentale, dar și pe cele mai mici. În schimb, dacă ar vedea ce se întâmplă pe aici, de mirare dacă în majoritatea cazurilor alegătorii s-ar mai simți reprezentați. Nu o dată s-a întâmplat ca omul de rând să fie nemulțumit de activitatea parlamentarilor. Mărturie că este așa stau sondajele de opinie care prezintă Legislativul pe ultimele locuri în încrederea românilor. Pentru că aici este un loc perceput ca acela în care pătrunde doar cine dă bani mai mulți la partid și își poate cumpăra singur scaunul în campanie, este locul în care nici carte multă nu ți se cere și în care îți poți vedea liniștit de afaceri și de înmulțit banii timp de patru ani, dacă nu ai ghinionul unui mandat scurtat, ba pe motive electorale, ba pe motive de DNA. Când e pe motive electorale, încă e bine: cum simte alesul că se schimbă bătaia vântului, cum sare în altă barcă, indiferent ce zice alegătorul. Căci așa cum zicea până și Elena Udrea într-un interviu, alegătorul e mințit până se vede alesul cu sacii-n căruță, iar după aia nu îl mai bagă nimeni în seamă pe cel ce ar trebui, în mod normal, să fie stăpânul, căci el dă și banii, și condițiile, și toate avantajele alesului. Așa ar trebui, dacă am fi o țară normală, ca Parlamentul să aibă un singur stăpân: Măria Sa Poporul Român! În schimb, ce vede omul de rând? Vede cum că, în ciuda interdicției votului imperativ, nu contează ce vrea alegătorul, ci ce vrea șeful de partid. Cel mare, de unde vine „lumina” partidului, ori cel mai micuț, care se trezește arătând în toate direcțiile cu degetul, ca să știe și parlamentarul neavizat cum să voteze. A trecut vremea „interesului național”; acesta a fost primul care s-a privatizat. Acum este interesul de partid, de grup și, mai ales, individual, ceea ce era previzibil când s-a dezbătut modul de votare uninominal în locul celui pe liste.