Emil Marius Pașcan

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Bună dimineața, distinși colegi!

Declarația mea politică se intitulează „După cum arată școala astăzi, așa va arăta societatea de mâine...”.

În România există două domenii vitale supuse insistent și consecvent unui proces de reformă – învățământul și sănătatea, care, cu cât sunt mai abitir recalibrate demagogic și politicianist, cu atât funcționează mai defectuos și anapoda. Adică, la modul concret, excesul de reforme în educație a condus către o situație precară a infrastructurii școlare, politizarea managementului unităților de învățământ, o arhitectură curriculară supradimensionată și excesiv teoretizată, sporirea constantă a abandonului școlar, iar procentele de reușită la examenele naționale nu trec de 50% și, din păcate, numărul studenților s-a redus la jumătate în ultimii ani.

„Viitorul unei națiuni este hotărât de modul în care aceasta își pregătește tineretul”, afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus. Cum pregătim însă tinerele generații, când la cârma educației stau miniștri care se fac remarcați prin „cearta” cu cartea și limba română?! Unul și-a aflat renumele „genunche”, iar celălalt „pamblică”, vădind calitatea lor de corigenți la limba română. I-a interesat oare pe acești „iluștri” PSD-iști și politruci că Academia Română a elaborat un studiu, precum și o proiecție privitoare la evoluția și dezvoltarea învățământului și a educației din România pentru următorii 20 de ani? Evident, nu!

În primul rând, constată Academia Română, nu a fost identificată și conștientizată elementar imaginea marii grile de valori care trebuie să însoțească formarea viitorului cetățean din România, a țintei viitorului – nu e clar nici pentru părinți,

nici pentru profesori ce, cum și cât vrem să știe copiii noștri când vor ieși din școală sau dintr-un ciclu de învățare. Programa școlară este percepută de toți actorii implicați – elevi, profesori, părinți – ca fiind supraîncărcată și cu relevanță scăzută pentru viața de adult și piața muncii. În context, tendința de deprofesionalizare și scădere a prestigiului școlar și social în privința profesiei au redus interesul pentru cariera didactică, iar subfinanțarea sistemului național de formare a personalului didactic este un factor cronicizat.

Nu există stimulente concrete pentru indivizi sau pentru angajatori, care să motiveze participarea la învățare pe tot parcursul vieții, deși statul câștigă cu atât mai mult cu cât are o forță de muncă mai educată și mai pregătită pentru inserția profesională. Rata de participare la educație pe tot parcursul vieții ne situează pe ultima poziție din Europa.

Vorbim, în concluzie, de lipsa de continuitate în luarea deciziilor și subordonarea excesivă a acestora politicului. Asistăm la schimbarea continuă a factorilor de decizie și inconsistența acțiunilor susținute prin legi, care nu asigură continuitate și consecvență, determinând apariția fracturilor în sistemul de educație. În consecință, auzim vorbindu-se adesea de educație ca prioritate națională și care ar putea constitui un veritabil proiect de țară în acest an Centenar, dar, în realitate, nu se schimbă nimic.