Emilian Valentin Frâncu

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

„Ce nu înseamnă interesul național în problema Kosovo” Din ce în ce mai multe voci care se aud pe scena politică evocă posibilitatea ca România să-și schimbe poziția în raport cu independența Kosovo.

Nu ar fi o noutate pentru România. Schimbări de poziție oficială s-au mai petrecut atât în istoria relativ recentă, cât și pe la jumătatea secolului trecut. Asemenea schimbări sunt ceva firesc în lume, pentru orice țară, iar ele se produc din două motive.

În primul rând, pentru că lumea însăși evoluează, se schimbă mai încet sau mai repede, sub presiunea evenimentelor, într-un raport de cauzalitate subsecventă, înlănțuită deseori într-o manieră imprevizibilă.

În al doilea rând, pentru că, într-o lume aflată în astfel de schimbare, încremenirea în idei, la fel ca și încremenirea în proiect, condamnă la izolare și devine în sine însăși ceva condamnabil. Cu alte cuvinte, zicala conform căreia „Numai proștii sunt consecvenți” este perfect valabilă în această privință.

Întrebarea de ce acum România nu recunoaște independența Kosovo și de ce, la un moment dat, s-ar putea să o recunoască și-a primit răspunsul prin prisma interesului

național. Definirea acestui interes pentru uz general nu trebuie, însă, în mod obligatoriu efectuată acum, deoarece un asemenea exercițiu de imaginație este capabil să producă (și a produs deja!) anumite explicații confuze.

Un lucru cert este că interesul național al României nu înseamnă în niciun caz că țara noastră ar avea probleme similare cu cele ale Serbiei. Harghita și Covasna nu sunt și nu au cum să devină vreodată un fel de Kosovo, oricât s-ar strădui unii și alții să ne convingă de valabilitatea contrariului.

*

„Există, totuși, consecințe pe plan intern în problema Kosovo”

Evoluția evenimentelor din Balcanii de Vest a generat, pe scena politică internă din țara noastră, un așa-numit efect Kosovo.

Partide mici, lipsite până acum de speranța că ar putea îndeplini la alegeri procentul minim care să le permită accesul în Parlament, se văd îndreptățite să speculeze momentul patosului naționalist pe care ele cred că l-ar putea stârni deplasarea agendei naționale în zona tezei aberante a unui așa-zis Kosovo românesc în două județe din centrul țării.

În acest fel, visele de mărire ale domnului Mircea Geoană – care încă se mai iluzionează că ar putea primi de la Traian Băsescu mandatul să formeze un nou guvern, în cazul unei reușite moțiuni de cenzură a PSD-ului –, aceste vise de mărire, deci, se întâlnesc cu iluziile exagerate ale bicicliștilor ce pedalează pe velocipedul ultranaționalismului.

Pe drept sau pe nedrept, „efectul Kosovo” ar putea deveni astfel catalizatorul acelei moțiuni de cenzură pe care Traian Băsescu o așteaptă, iarăși, din partea PSD, ca pe o măciucă împotriva Guvernului Tăriceanu, o moțiune pe care Mircea Geoană o declară ca fiind acum calea spre „atât de necesarele alegeri anticipate”, dar pe care o gândește, în sinea lui, doar în paradigma mincinoasă a cântecului de sirenă pe care i-l susură în urechi agenții de influență ai coloanei a cincea, băsesciană, din PSD.