Emilian Valentin Frâncu

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația mea politică este intitulată „Este Nobelul lor un pic și Nobelul nostru?”

În ultima vreme, am fost supuși cu toții asaltului mediatic de știri referitoare la atribuirea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller, scriitoare germană de origine română.

Știm, de asemenea, cu toții că doamna Herta Müller, alături de George Emil Palade și Elie Wiesel, face parte din elita laureaților Nobel care au primit distincția după ce au părăsit țara natală, România, fiind propuși de țările adoptive, unde s-au realizat profesional.

Mai mult, pentru presa română a apărut o nouă temă de dezbatere, anume dacă „scriitor german de origine română înseamnă un pic și scriitor român”, după cum titra cotidianul „Gândul” în ediția sa din 9 octombrie 2009, adică, la rândul nostru, merităm și noi un premiu Nobel.

Ceea ce se știe prea puțin este faptul că România are deja un premiu Nobel, pe care nu și-l asumă, nu și-l revendică.

Ioan Moraru, colaureat al Premiului Nobel pentru Pace, pe care îl primește în anul 1985 în calitate de copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, alături de Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA), este amintit în câteva știri ale canalelor media după mai bine de 24 de ani în care fusese ignorat, deopotrivă, de autorități și de opinia publică. Nobelul singurului savant român care nu a emigrat, ci a trăit într-o Românie condusă de Nicolae Ceaușescu, a rămas uitat undeva în sertarele

istoriei, din același motiv pentru care Herta Müller declara, în urmă cu un an, că ar înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiască în România de azi, iar de vină pentru tot ce se întâmplă este, în viziunea Domniei Sale, indiferența statului și indiferența populației.

Ioan Moraru, Elie Wiesel, George Emil Palade și Herta Müller își merită, fiecare, cu prisosință Nobelul, numai că meritele pentru o asemenea distincție se cinstesc.

Cum își cinstește România prin Guvernul Boc valorile? Reducând cu 65% sumele destinate cercetării, micșorând la maximum fondurile alocate continuării investițiilor în educație?

În condițiile în care materia cenușie românească pornește încet, dar sigur pe calea emigrării, este foarte probabil să mai descoperim printre laureații premiului Nobel din anii viitori și alte personalități de origine română, iar întrebarea dacă „Nobelul lor este un pic și Nobelul nostru” să redevină mulți ani de acum încolo temă de dezbatere publică pentru restul intelectualilor români rămași în România.

Mulțumesc.