Vasile Popeangă

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația mea politică se intitulează: „Alb și negru în sistemul sanitar”.

De o grămadă de timp, sistemul sanitar românesc a avut parte de un teanc de controverse care i-au încetinit, uneori chiar frânat, dezvoltarea. Ca și în alte domenii importante pentru societatea românească, au fost mai mereu probleme cu nivelul finanțării, cu managementul, cu competențele, cu eșecurile profesionale ș.a.m.d.

Niciodată, nicăieri în lume nu a fost suficientă finanțarea sistemului sanitar și nici nu o să fie vreodată, pentru că nu există niciodată o predictibilitate câtă lume o să se îmbolnăvească ori câtă lume o să fie accidentată. Niciodată nu o să știi dinainte ce boli or să vină la tratament în sistem ori cât de grave vor fi accidentele: una este să fie o simplă zgârietură, alta este să fie necesare câteva operații serioase pentru salvarea vieții nefericitului accidentat. Niciodată nu se va putea ști care și câte complicații vor fi la o operație relativ simplă, cum este cea de apendicită, de exemplu. Sunt atât de multe variabilele, încât este imposibil să fie cuantificat un rezultat, chiar și aproximativ, care să dea, de exemplu, un necesar optim de finanțare a sistemului medical. Așadar, întotdeauna or să fie nemulțumiri cu nivelul finanțării... Ce este mai rău este că, pe lângă necesarul obligatoriu, obiectiv, minim să zicem, de cheltuieli, apar mai mereu cheltuieli suplimentare. Căci nu degeaba industria farmaceutică este cea mai rentabilă, după industria de armament și cea a drogurilor, și nu degeaba s-au inventat mânăriile în licitații, fie ele pentru achiziții sau pentru banalele reparații și zugrăveli.

Ce-i mai rău este că nu reușim nici măcar să ne apreciem la justa valoare personalul medical. Am lăsat să plece crema medicinii românești, au rămas în țară cei care deja s-au consacrat, cei care își făcuseră un nume și cei care n-au reușit să plece în exterior, să-și găsească locul într-un spital din străinătate _._ În ultima variantă, calitatea pregătirii a fost cea care a lăsat de dorit. Da, au fost și medici buni care, din diverse motive personale, au rămas în țară, dar numărul lor nu este atât de mare pe cât s-ar dori. Este de înțeles: avem o singură viață și nu sunt mulți cei care au calitatea de a suporta să fie mereu „generație de sacrificiu”. Când ești un bun profesionist, ai măcar pretenția ca acest lucru să-ți fie recunoscut oficial. Până acum, acest lucru era recunoscut prin salarizare. Am avut însă, săptămâna trecută, ocazia să ne omagiem profesioniștii măcar și simbolic. Pentru prima dată în ultimele decenii, Ministerul Sănătății le-a mulțumit public doctorilor care luptă să salveze și să trateze într-un sistem plin de lipsuri. Au fost premiați medicii care au făcut și fac performanță în România. Numai că, pe lângă acești medici care pentru mii de pacienți au fost adevărați dumnezei, dându-le viață pentru a doua oară, există și reversul medaliei: medici care au „reușit”, prin lipsa lor de performanță, să producă foarte multă suferință și, din păcate, chiar pierderi inutile de vieți omenești. Dacă avem excelență în medicină, avem, din păcate, și malpraxis. Însă, ca și în justiție, există o mare preocupare în a pune batista pe țambal pentru toate greșelile doctorilor, nu rareori greșeli cât roata carului fiind trecute cu vederea de către Colegiul Medicilor, găsindu-se justificări pentru mai toate situațiile în care justificările nu își aveau locul, fără a jigni o inteligență minimală. Ce nu pricep cei care, ca și în justiție, acoperă greșelile colegilor de breaslă: în secunda în care decid să treacă prea ușor cu privirea peste greșelile colegilor, îi curăță de păcatele profesionale pe vinovați, dar fac o imensă nedreptate celor care sunt corecți și buni profesioniști! Când un organism ce trebuie să decidă o eroare medicală ajunge la concluzia că nu este un caz de malpraxis, deși este evident acest lucru, în realitate lasă un criminal să fie una cu un salvator de vieți. Au fost multe cazurile în care, în urma unei banale injecții sau operații de rutină, s-au pierdut viețile unor oameni nevinovați. Găsim, din păcate, nenumărate exemple în presă, în toată țara. Când s-a decis că nu a fost malpraxis, Colegiul Medicilor a decis că acel doctor din a cărui neglijență sau neștiință a murit un om poate sta pe aceeași treaptă cu cel care se zbate ore-n șir în sala de operație ca să salveze cazuri aproape imposibile. E ca și cum s-ar decide punerea pe aceeași treaptă a unui păcătos cu un zeu, doar pentru că așa vrea o comisie care ține mai mult la o frăție rău înțeleasă decât la adevăratul respect pentru breaslă. Dacă acela care greșește nu plătește, este o lipsă de respect pentru cei care își fac treaba în mod corect, conștiincios, ireproșabil!