Marioara Nistor

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimate colege, Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi se intitulează: „Situația copiilor instituționalizați”. În declarația din această săptămână voi aborda o problemă pe care o întâlnim la nivelul comunităților și în privința căreia trebuie să găsim soluții în cel mai scurt timp: situația copiilor instituționalizați.

Garantarea drepturilor și libertăților copiilor instituționalizați ar trebui să fie o prioritate pentru noi toți. Deși în ultimii ani situația acestor copii din România s-a mai îmbunătățit, consider că nu a fost depus efortul necesar pentru a le oferi acestor copii o situație mai bună.

Numărul copiilor care au nevoie de ajutorul nostru este unul alarmant. La noi în țară sunt 58.703 copii în sistemul de protecție specială, alți 12.754 de copii sunt în case și apartamente de tip familial, 18.815 sunt în asistență maternală și 18.160 sunt în plasament simplu, la rude sau la alte familii.

Copiii din centrele de plasament duc continuu o luptă pentru o viață care să le ofere șanse la un trai decent, într-o societate capabilă să le împlinească propriile vise. Este imperativ necesar să ne implicăm activ în integrarea acestor copii în cadrul unor familii de asistenți maternali sau în cadrul unor familii adoptive. Doar dacă punem la punct un sistem care să ofere acest lucru vom putea să spunem că am contribuit la dezvoltarea armonioasă a personalității acestor copii.

Instituțiile statului au responsabilitatea ca acești copii să conștientizeze drepturile pe care le au în cadrul societății, dar, mai ales, dreptul la o familie, la fericire și copilărie, la o persoană care să le fie aproape și să le vegheze procesul de integrare fizică și emoțională în interiorul grupurilor din societate.

Dacă v-ați întrebat vreodată ce se întâmplă în momentul în care instituțiile care ar trebui să țină cont de nevoile reale ale minorilor nu inventariază toate soluțiile și nu prevăd consecințele groaznice care se pot abate asupra copiilor, vă voi da niște exemple tragice, care răspund la această întrebare.

În ultimele zile, conducerea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj a demarat o anchetă internă, după ce o fată de 13 ani și un băiat de 19 ani, ambii aflați în case de tip familial ale instituției, s-au sinucis, situație fără precedent în activitatea instituției.

Cristina, de aproape un an de zile, încerca să trăiască departe de mama care o crescuse 11 ani. Chiar dacă pentru mulți dintre noi mama reprezintă persoana care ne-a dat viață, Cristina vedea o mamă în asistentul maternal Aneta Toma. Relația dintre cele două s-a consolidat, cum e normal între o mamă și o fiică. Pentru Cristina era mama, cea care o crescuse de când fusese abandonată. Din raportul asistentului social de la Direcția de Protecție a Copilului Dolj rezultă că Aneta Toma ar fi suferit de hepatită virală și nu îndeplinea condițiile necesare pentru a o crește mai departe pe Cristina. Așa că s-a decis ca fata să fie luată din familia asistentului maternal și dusă într-un apartament dintr-un centru al direcției. Ulterior, Aneta Toma a demonstrat în instanță că nu este bolnavă de hepatită, dar a fost mult prea târziu. Cristina se simțea abandonată și a căzut în depresie. Urmarea este tristă. Fata s-a sinucis.