Nicolae Miroslav Petrețchi

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

La data de 10 noiembrie se împlinesc nouă ani de la adoptarea Declarației comune a Națiunilor Unite în legătură cu Holodomorul – Marea Foamete din anii 1932–1933 în Ucraina. Parlamentul Ucrainei adoptase la 5 mai 2003 rezoluția prin care Holodomorul a fost declarat genocid. Ulterior declarației comune a Națiunilor Unite, parlamentele mai multor țări au adoptat rezoluții similare. Se schițează astfel o reparație istorică pentru marea tragedie care s-a abătut asupra unui întreg popor, constând în milioane de morți de inaniție sau din cauza epidemiilor asociate foametei, în circa 300.000 de deportați, 4.880 condamnați la moarte și executați numai până la 5 ianuarie 1933, alți 74.180 întemnițați până la aceeași dată.

Iată câteva argumente care demonstrează esența de genocid a Holodomorului.

Cum se comportă un stat normal când cetățenii săi sunt loviți de o calamitate? Încearcă să le atenueze suferințele, să îi ajute pe năpăstuiți. Dacă le pier bunurile, se aduc alimente, se apelează la solidaritatea internațională, se dau scutiri pentru obligațiile împovărătoare.

Cum a reacționat statul sovietic?

Nu numai că nu a adus ajutoare, dar a introdus permisele de circulație _ispolkom_ , care făceau imposibile așa-numitele „călătorii pentru pâine”. Nu numai că nu a slăbit povara dărilor, dar a menținut cotele obligatorii la nivelul și așa ridicat al anilor anteriori, înăsprind la maximum campaniile de scotocire a gospodăriilor țărănești și de preluare până și a grânelor de sămânță. „Ajutoarele” au fost de genul directivei secrete din 9 noiembrie 1933, care asmuțea organele de securitate, și până atunci sângeroase, împotriva țăranilor. La 7 august 1932 a fost adoptat un decret care introducea pedeapsa cu moartea inclusiv pentru tăinuirea micilor provizii, chiar și a celor pentru supraviețuirea copiilor.

Orice stat normal adoptă în situații excepționale măsuri de minimă protecție a persoanelor grav defavorizate. Statul sovietic a redistribuit hrana minimă, la limita supraviețuirii, din spitale, luând de la bolnavii grav și foarte grav și suplimentând porțiile celor care puteau fi recuperați pentru muncă.

Marea Foamete a fost completată metodic cu o meticuloasă și crudă politică de ștergere a identității naționale, constând în arestări, deportări, compromiterea fruntașilor satelor, a intelectualilor de marcă, suprimarea clerului, sufocarea până la extincție a așa-ziselor „sate reproductive”. Cu un cinism bine țintit, autoritățile sovietice au pus foametea și consecințele ei pe seama... naționaliștilor. S-a ordonat „deculacizarea”, adică stârpirea elitelor satelor. Iar la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Ucrainean, secretarul general al partidului a declarat triumfător: „1933 a fost anul înfrângerii contrarevoluției ucrainene.”

Încercarea de ștergere a identității unei etnii înseamnă genocid. A întârzia recunoașterea unui genocid înseamnă o prelungire și până în prezent a efectului acestuia asupra identității etniei care i-a fost victimă.