Mihai Niță

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea de astăzi are titlul „Credința, între ipocrizie și sinceritate”.

Trei zile de minuni, în care natura pare a se fi supus voinței divinității, în timpul pelerinajului frățesc în România al papei de la Roma. Pentru unii dintre noi trei zile înseamnă termenul de garanție al oricărei minuni. Pentru alții, cei mai numeroși, vizita Sanctității Sale Papa Francisc în comunitățile creștine trăitoare în „Grădina Maicii Domnului” are o puternică însemnătate spirituală, Biserica Ortodoxă Română arătându-și deschiderea pentru unitatea în credință, propovăduită de înaltul prelat al Vaticanului, precum și de antecesorul său, papa Ioan Paul al II-lea. Totodată, apreciem că gestul de apropiere aparține unei personalități copleșitoare nu numai pentru lumea contemporană, ci pentru întreaga istorie a papalității, după cum apreciază înșiși unii dintre apologeții Sfântului Scaun.

Marcat de expresia îndemnului sincer la unitate sub semnul crucii, evenimentul istoric pe care l-am trăit sau la care am avut privilegiul să asistăm, prin participare directă ori prin intermediul televiziunilor, constituie prilejul rarisim de a vedea o demonstrație de apostolat autentic, asemenea celui săvârșit de Sfântul Apostol Andrei pe pământul românesc.

Au fost momente de extaz pentru credincioși, nu doar pentru ortodocși. A fost, în egală măsură, prilejul oportun pentru unii politicieni români de a face o baie de mulțime, pentru un plus de popularitate, în vederea proximelor alegeri. Laolaltă cu oamenii înlăcrimați de profundele trăiri religioase insuflate de cuvintele sincere și însuflețitoare ale papei, am zărit și fețe zâmbitoare, dar nu era zâmbetul firesc de fericire la împlinirea unui vis nobil, ci unul emfatic, de automulțumire, ca atunci când îți iese bine o afacere. Să-mi fie iertat dacă mă înșel, dar eu sunt convins că asta am văzut. Umăr la umăr, așa cum bine se cade într-o asemenea împrejurare solemnă, oponenții politici ai României dădeau impresia că s-au împăcat, aproape că au ajuns la o comuniune spirituală, împărtășind învățăturile sfântului părinte.

În timp ce tocmai se înălța spre cer avionul ce-l ducea la Roma pe înaltul prelat, unele televiziuni românești dezbăteau deja, de mama focului, chestiuni politice autohtone, în maniera verbală consacrată, pe stil dâmbovițean. Nimic nu rămăsese din evlavia afișată pe timpul vizitei papale. Nici măcar pentru impresia artistică. În acele momente involuntar mi-au revenit în memorie gesturile papei Francisc, zâmbetul său pacifist, modestia, umilința în fața fraților de credință, din toate acestea izvorând măreția sa. Cât de greu poate fi să-i urmăm pilda? Să redevenim oameni adevărați, uniți într-o singură credință, aceea că suntem cu toții fiii Domnului.

Cui folosesc, oare, convulsiile sociale și dezbinarea, decât celor care nu ne iubesc nici pe noi, nici țara noastră, nici pe Dumnezeu?! Papa ne-a vorbit despre patrie, despre bunătate, despre unirea în credință, despre calea pe care trebuie s-o urmăm împreună, spre folosul comun. Nimic greu de înțeles, nimic greu de făcut. Toată filosofia lumii a fost cuprinsă în discursurile sale de o simplitate impresionantă.