Aurelian Ionescu

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea de astăzi se numește „La Urziceni, sănătatea este țintuită la pat”.

Subfinanțarea cronică din sistemul național de sănătate este un subiect la ordinea zilei în țară, indiferent de creșterea sau de descreșterea anuală a bugetelor de stat, de proiectarea politicilor fiecărui ministru ajuns vremelnic la conducerea sectorului medical ori de culoarea și doctrina

politică ale partidelor de la guvernare. Pe acest fond, sănătatea rămâne pe mai departe Cenușăreasa alocărilor financiare, fie că e vorba despre cele operate la nivel central, fie despre transferurile bugetare din fonduri locale. Dintotdeauna, în România postdecembristă, Ministerul Sănătății a fost organul administrativ cel mai sărac, cu un buget ce a suportat, în mod repetat, rectificări negative de sume ori de câte ori un alt minister, reprezentativ mai degrabă din punct de vedere politic decât social, a avut nevoie să toace eficient sau nu suplimentări financiare consistente.

Situația și așa dramatică a instituțiilor spitalicești s-a acutizat imediat după primele măsuri guvernamentale aplicate în sensul descentralizării puterii administrative, atunci când spitalele publice au fost trimise în curtea autorităților locale. Astfel, chiar și beneficiind teoretic de o dublă finanțare, spitalele funcționează la cotă de avarie, la limita supraviețuirii financiare între două trimestre bugetare.

Spitalele nou-construite nu fac excepție de la regula prezentată mai sus. Din contră, aș putea spune. Se situează pe primele locuri în topul unităților medicale cu grave probleme financiare. La originea acestor dificultăți stă prăpastia de strategie administrativă dintre momentul începerii construcției și cel al dării în folosință, zeci de ani mai târziu, așa cum este și cazul Spitalului Municipal de la Urziceni.

În fapt, aici vorbim nu atât despre o lipsă de viziune pe termen lung a ministeriabililor din Sănătate, cât despre abandonarea proiectelor anterioare de dezvoltare a sistemului de către fiecare ministru desemnat la un moment dat la conducerea Sănătății.

Așa s-a ajuns ca, la Urziceni, un spital proiectat la începutul anilor ’90 să funcționeze într-un ansamblu constructiv generos, cu o capacitate de 150 de paturi, deservind întreaga populație a zonei de vest a Ialomiței, plus localitățile limitrofe din Ilfov, Prahova și Buzău, să fie finalizat și inaugurat forțat, doar din considerente electorale, în plină criză economică, la două decenii distanță de momentul zero al construcției, având contractate cu casa de asigurări doar 127 de paturi și mergând pe minus încă de la deschidere. După celebrele reduceri ale numărului de paturi operate în ultimii doi ani, spitalul din Urziceni funcționează astăzi în sistem de subfinanțare, cu numai 97 de paturi, lucru care creează deficiențe majore în derularea actului medical și condiții umilitoare pentru medici, asistenți și pacienți.