Sonia Maria Drăghici

## Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică de astăzi se numește „Alături de Polonia îndoliată”.

## Stimați colegi,

Tragicul accident din 10 aprilie 2010 în care și-au pierdut viața Președintele Poloniei, Lech Kaczyński, soția sa și importanți oameni de stat ne-a marcat profund, fiind cutremurătoare suferința prin care trece poporul polonez și familiile îndoliate. Am dorit să rostesc acest discurs pentru a-mi putea exprima, alături de dumneavoastră, solidaritatea cu durerea poporului prieten polonez.

Cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente pentru a cuprinde întregul bagaj de emoții și tristețe pe care îl resimte un om în fața unei catastrofe. Cei care au dispărut, în frunte cu cuplul prezidențial, au fost la datorie până în clipa morții, de fapt și-au dat viața ca soli ai țării lor, au plătit cu sacrificiul suprem atașamentul pentru patrie, dorința de a comemora și a face lumină în cazul miilor de polonezi uciși la Katyn.

Iată că doar o situație extremă și dramatică poate să pună în evidență ce întorsătură poate lua viața unor oameni politici, ce riscuri, alături de privațiuni și neîmpliniri, își asumă cei ce se înrolează într-o carieră dedicată țării lor. În ultimii 15 ani, 13 șefi de stat și de guvern și-au pierdut viața în accidente aviatice.

Cu siguranță că orice catastrofă în care își pierd viață mulți oameni lasă urme adânci în sufletele celorlalți, rude, prieteni sau cunoștințe, poate chiar și în conștiința publicului larg. M-au impresionat însă solidaritatea poporului polonez, manifestările unanime de compasiune și suferință ale tinerilor și vârstnicilor, lacrimile de durere ale cetățenilor simpli.

Polonia a avut o istorie foarte zbuciumată și greu încercată, pe alocuri similară cu cea a României. Lupta pentru păstrarea valorilor naționale, culturale, tradiționale s-a manifestat prin sacrificiul războaielor mondiale, lupta anticomunistă cu tot tragismul ei, lupta sindicală și frontul comun făcut de solidaritatea muncitorilor care au stat cu pieptul descoperit în fața represiunilor sângeroase.

Am vizitat Polonia în 1978, după înscăunarea Papei Ioan Paul al II-lea la Vatican, am fost în Cracovia și în alte orașe înnegrite de fumul industrial, am văzut monumentul muncitorilor portuari uciși la Gdansk în 1970, am intrat în lagărul morții de la Auschwitz (Oświęcim). Am vrut să aflu în ce a constat forța oamenilor de a rezista în fața nedreptăților istoriei. Am intrat la o mesă într-o catedrală din Varșovia și mi s-a dezvăluit un lucru pe care l-am considerat esențial: în ciuda regimului comunist existent atunci, bisericile erau pline, mulți copii și tineri participau la slujbă alături de adulți și vârstnici. Credința în Dumnezeu, morala creștină și strânsele legături dintre oameni erau valori adânc înrădăcinate în conștiința oamenilor și nicio forță opresivă nu le putea distruge.

Am urmărit apoi evoluția Poloniei în ultimele decenii, procesul de modernizare și dezvoltare economică, în care rolul Papei de sorginte poloneză nu a fost unul minor, am fost impresionată de „comercianții Europei” și de spiritul lor întreprinzător, dar mai ales am realizat că solidaritatea poporului polonez întărit prin credință este de nezdruncinat. În aceste clipe grele pentru prietenii noștri europeni din Polonia, am convingerea că divinitatea îi va ajuta, vor reuși să revină la o stare de normalitate, depășind momentele de mare suferință din prezent. Suntem cu tot sufletul alături de ei în săptămâna de doliu național.