Cseke Attila Zoltán

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Un vis ce tinde a deveni etern – despăgubirile pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist”.

Doamnelor și domnilor senatori,

Una dintre ororile cele mai grave ale regimului comunist, alături de hărțuirea, condamnarea și eliminarea, deseori chiar fizică, a persoanelor considerate de sistem periculoase pentru „înfăptuirea socialismului” sau care au avut curajul de a-și ridica glasul împotriva dictaturii, a fost prădarea pur și simplu sau, cu alte cuvinte, eliminarea „în numele poporului”, prin naționalizare, a proprietății private a multor persoane.

Agoniseala de o viață sau chiar a mai multor generații ale unei familii a fost astfel nimicită de regimul comunist prin acte samavolnice, luate cu nerespectarea tuturor regulilor democratice și de bun-simț, care au avut ca urmare, în dese situații, destrămarea sau înrăutățirea definitivă a vieții familiilor afectate.

Case construite de-a lungul mai multor secole, dar și biserici sau, câteodată, chiar cartiere întregi au fost luate cu japca și demolate, invocându-se necesitatea sistematizării sau modernizării localităților.

În alte situații, naționalizarea s-a făcut având în vedere necesitatea asigurării unui spațiu corespunzător noilor conducători, nomenclaturiștilor regimului comunist, care trebuiau recompensați pentru faptele lor de vitejie și de adâncă prețuire și supunere față de partidul atotputernic.

Nu puține au fost cazurile în care scoaterea din imobile s-a făcut în regim de urgență, proprietarii având la dispoziție doar câteva ore pentru a-și aduna tot ce se putea strânge într-un răstimp atât de scurt și a se muta din propria casă.

Arhitecturi de clădiri deosebite, care ar putea da azi farmecul localităților din România – așa cum se întâmplă în multe alte țări ale lumii, inclusiv în state foste socialiste, care au avut inteligența necesară păstrării acestor clădiri, unele adevărate monumente de arhitectură –, au fost astfel distruse și date uitării din cauza concepției instaurate de dictatura proletară, care socotea tot ceea ce era vechi, nobil și amintind de alte vremuri ca fiind ceva ce trebuia extirpat din rădăcini, adică, în cazul acestor clădiri, însemnând dărâmarea lor până la temelie.

După 1989, una dintre vocațiile cele mai importante ale democrației ce tindea spre exprimare și desăvârșire a fost aceea de a reglementa nedreptatea făcută de regimul comunist acestor oameni, prin restituirea fostelor proprietăți acolo unde mai existau aceste imobile sau prin despăgubirea foștilor proprietari pentru valoarea clădirilor demolate, în cazul frecvent al inexistenței acestora. Abia în 2001, prin adoptarea Legii nr. 10 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, s-a creat cadrul legislativ necesar pentru demararea procedurilor administrative în vederea reparării nedreptăților făcute persoanelor ale căror imobile au fost confiscate de fostul regim.