Mario Ovidiu Oprea

Mulțumesc, domnule președinte. Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Cu tot respectul cuvenit în alte instituții de stat cum e cea pe care o reprezintă temporar, mă văd nevoit să-l contrazic pe președintele Traian Băsescu. Ieri la Palatul Cotroceni, în contextul mai mult decât aprins declanșat de reprobabila și dureroasă faptă comisă marțea trecută la Roma de către un cetățean român emigrat în Italia, președintele nostru condamnând ferm descalificantul gest care a atras furtuna antiromânească a peninsularilor, de la cetățeni de rând până la autorități centrale și locale, a spus: „Românilor nu trebuie să le fie rușine!”. Evident, șeful statului îi avea în vedere pe acei conaționali ai noștri plecați la muncă în „cizmă” și care în marea lor majoritate sunt cinstiți și își văd de treabă, dar care, acum, peste noapte, se văd confruntați _in corpore_ cu atitudini xenofobe și discriminatorii.

Din această perspectivă, nimic mai adevărat, românii care își câștigă pâinea în Italia sau în alte state ale Uniunii Europene nu au de ce să se rușineze, aduc un plus valorii economiilor din țările în care lucrează din greu, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, sporesc într-o măsură semnificativă veniturile în valută ale țării lor de origine.

Ce ne facem, însă, domnule președinte, cu românii din România care nu au simțit același lucru? Ba aș spune chiar din contră.

După ce am aflat cum și în ce fel s-au derulat discuțiile oficiale, tot de săptămâna trecută, dintre dumneavoastră și omologul ucrainean Victor Iușcenko, mie unul, și ceva mă face să cred că sunt mulți ca mine în această țară, mi-a fost rușine de acest nou eșec internațional înregistrat de diplomația prezidențială românească.

Pe toate cele trei planuri esențiale ale dialogului Băsescu–Iușcenko, lucrările vecinilor noștri la Canalul Bâstroe, exploatarea resurselor din platoul continental de pe lângă Insula Șerpilor și recuperarea investiției făcute de România la combinatul de la Krivoi Rog, partea română a încasat lovitură după lovitură, încheind meciul în corzi.

Președintele Traian Băsescu nu are nici măcar scuza că nu știa la ce să se aștepte din partea înaltului său oaspete. Cu o zi înainte de întâlnire, în presa noastră centrală a apărut un interviu al reprezentantului Kievului în care acesta spunea clar, verde-n față, că vine la București nu pentru a asculta, ci pentru a se face ascultat. Rezultatul... Vă citesc doar câteva titluri de editoriale și de articole din ziarele noastre ieșite după finalizarea discuțiilor româno–ucrainene, și ele spun

totul: „Iușcenko l-a băgat pe Băsescu la apă în Bâstroe”, „Eșecul diplomației vinului”, „Întâlnire prelungită cu bilanț zero”, „Băsescu și Iușcenko, nimic despre Insula Șerpilor”. Iușcenko ne-a făcut hatârul să discute despre Bâstroe, Iușcenko: „Bâstroe este teritoriu suveran!”, și lista poate continua.

Nu ne așteptam, și nici nu ne doream ca într-o astfel de întâlnire oficială, la cel mai înalt nivel, președintele nostru să fie arogant și ireverențios cu oaspetele său, dar parcă nici această diplomație în genunchi nu ne dă fiori de plăcere. De demnitate națională nici nu mai vorbim. Știm prea bine cu toții că un contencios – și să recunoaștem, între România și Ucraina există un contencios, dovadă fiind procesul de la Haga privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive, problema Insulei Șerpilor și cea a Canalului Bâstroe – nu se rezolvă bătând din palme, cu atât mai puțin bătând cu pumnul la masa negocierilor. Este nevoie de multă abilitate diplomatică, de multă perseverență în urmărirea intereselor naționale vitale și, mai ales, de „sacrosanta” iubire de neam și țară, care într-o lume tot mai integrată și globalizată nu și-a pierdut din semnificație și funcție. În cazul concret al celui mai recent dialog la nivel înalt româno–ucrainean constat cu amărăciune, dacă nu de-a dreptul cu durere, că președintele Traian Băsescu a fost o mare dezamăgire. Nu este nici prima și, din păcate, cred că nici ultima împrejurare de diplomație prezidențială în care îl vedem pe șeful statului nostru arătând o cu totul altă față decât modalitatea prin care Domnia Sa, în planul politicii interne, își urmărește țelurile personale.