Mihai Niță

Mulțumesc, domnule președinte.

Obiectul declarației: „Unde este puterea jurământului?”. În ziua de 23 martie 1821, în timpul revoluției din același an, Tudor Vladimirescu și boierii rămași în București au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credință. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaște „vremelnica stăpânire” a țării, alcătuită din boierii „patrioți” , acceptând să conducă țara împreună cu ei. Boierii declară că „pornirea slugerului Tudor nu este rea” . Astfel, clasa politică a legitimat acțiunile lui Tudor. Despre soarta revoluției, despre sfârșitul tragic și nedrept al domnului Tudor, acest om cu „stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul și mijloacele”, se știu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor.”

Au trecut prin vreme doar câteva generații de atunci încoace. Vasăzică, timpul acela n-ar fi chiar așa îndepărtat de istoria contemporană.

Prin urmare, nici oamenii de azi nu sunt mult mai diferiți de cei trăitori la 1821. Când spun asta mă refer la moravuri și... năravuri. Și nu numai în privința românilor, întrucât firea umană este aceeași, indiferent de aria geografică natală. Doar educația și normele legale de conviețuire îi diferențiază pe oameni, de la o zonă la alta a planetei. În rest, sfințenia și păcatul coexistă în stare latentă în fiecare om, relevându-se în momentele deosebite.

Revenind la tema inițială, anume la rolul și importanța jurământului de credință, am în vedere jurământul de ordin profesional, precum și jurământul dregătorilor ce urmează

să fie unși în funcții. Textul acestor jurăminte este înălțător, sacral. Medicii, magistrații, militarii nu pot fi confirmați decât dacă depun jurământul, la fel ca miniștrii, parlamentarii, consilierii. Încălcarea jurământului atrage după sine consecințele de rigoare. Cel puțin așa prevăd legile statului. În realitate, constatăm că trădarea, adică încălcarea jurământului, nu mai constituie ceva grav; nici în fața legii, nici în conștiința oamenilor. Jurămintele sunt terfelite după priceperea fiecărui nelegiuit, iar consecințele întârzie să apară; cu o excepție: în cazul militarilor, oricărei arme i-ar aparține. Celor vinovați pentru dezertarea de la datorie sau trădare li se aplică, de regulă, pedepse grele. Juste, de fapt.

Altfel, vedem că jurământul lui Hipocrate nu mai are nicio legătură cu etica profesională a unor medici, același fenomen înregistrându-se și la unii magistrați sau demnitari ai statului. Trădătorii de principii și de neam sunt trădați, la rândul lor. Există cazuri în care funcționari care batjocoresc legea pretind instituțiilor pe care le-au făcut de ocară să le apere... reputația. Se poate numi altcumva această stare decât decadență? Societatea, în întregul ei, traversează o criză morală de neimaginat odinioară. Noțiuni precum rușine, respect, onoare, stimă, credință sau onestitate au ajuns la rangul de arhaisme. Tânăra generație preia din mers aceste mutații nefaste.