Sorin Avram Iacoban

Mulțumesc, domnule președinte.

Pentru stenogramă, am depus astăzi trei declarații politice.

Una dintre ele se numește „Unitatea poporului român a fost apărată de religie” și se referă la necesitatea păstrării obiectului Religie în școlile din România. Cealaltă declarație politică se numește „Suveranitatea României trebuie apărată!”, care are ca obiect discuții privind contextul geopolitic actual în care se află România, precum și faptul că e nevoie de o minimă pregătire militară pentru tinerii noștri.

Declarația politică pe care, cu acceptul dumneavoastră, o citesc acum se numește „Clasa politică este responsabilă de viitorul tinerei generații”.

Dragi colegi,

Viitorul acestei țări este strâns legat de viitorul tinerilor noștri.

În ultima perioadă, progresul care se manifestă într-o formă accelerată a făcut ca tinerii să aibă percepții diferite de ale celor care ocupă categoria socială a susținătorilor de familie. Diferențele ideologice dintre copii și părinți se manifestă într-o pantă uneori ireconciliabilă. Mai mult, diferențele de percepție a socialului sunt îngrijorătoare. Dacă am analiza tinerii din ziua de astăzi cu tinerii de acum 20-25 de ani, rezultatele ar fi semnificative.

Statul are însă rolul de a asigura măsura transformărilor sociale, nu prin forță, ci prin intermediul educației. Domeniul educației din România nu a fost în ultimii ani un domeniu privilegiat, din păcate, guvernanții și mai ales cei din perioada 2009–2012 găsind în educație o vulnerabilitate bugetară, fapt pentru care au subfinanțat acest domeniu.

Ne chinuim să asigurăm o cifră infimă de 4 virgulă din PIB pentru educație, deși media europeană este de 5,4%, iar unele țări alocă chiar un total de 8% pentru acest domeniu considerat strategic. Până în 2012, educația nu a fost considerată un domeniu strategic, mai ales după mișcările sindicatelor din educație, tinerii fiind invitați să părăsească țara sau să devină cofetari și patiseri, pe ideea că acestea sunt domeniile pentru care există ofertă de muncă.

O asemenea gândire este falimentară, deoarece nu există vreun model european în care să se precizeze că educația este subsecventă ofertei de muncă de pe piață, asemenea unui lucru, accesoriu care nu poate părăsi soarta bunului principal. Lipsa totală de viziune a celor care, într-un anumit moment, s-au ocupat de educație, a condus, printre altele, la certitudinea că România se află pe ultimele locuri la interesul față de educație și, ca atare, la interesul față de tinerele generații.

România a îmbrățișat programul „Strategia Europa 2020”, angajându-se să reducă până la 11,3% rata părăsirii timpurie a școlii pentru intervalul de vârstă 18–24 de ani și să crească rata absolvenților de învățământ terțiar până la 27% pentru grupa de vârstă 30–34 de ani, deși ultimele rezultate ale examenului de maturitate, rezultate ameliorate ce-i drept în ultimii 2 ani, ridică mari semne de întrebare cu privire la obligațiile asumate de statul român.