Valerian Vreme

Mulțumesc, domnule președinte.

„Respectul pentru dascăli, candidat la Cartea Roșie a învățământului românesc”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Declarația mea de astăzi aduce în atenție o situație nefirească. Neconștientizată la timp, aceasta riscă să arunce o meserie, înalt respectată pe vremuri, în derizoriul unei societăți care își pierde valorile. Vorbim constant despre învățământul românesc, despre hibele și lipsurile lui. Ne preocupăm de masterplanuri ambițioase și strategii abstracte. Uităm însă că, înainte de planuri, mai importanți sunt oamenii, oamenii care îl slujesc.

În secolul evoluției tehnologice de mare viteză, în goana după imagini în schimbare, am uitat să ne oprim privirea către energia constantă și totodată propulsoare a unei societăți – profesorul.

Împărțim respect cu nemiluita în scrisori sau discuții sterile, dar uităm să oferim măcar un sfert profesorilor. Am uitat să le arătăm aprecierea, dar, mai rău, am uitat să ne învățăm copiii să le răsplătească efortul cu respectul însutit. Forma a luat-o înaintea fondului, iar nefirescul ține loc de firesc!

Pe vremea bunicilor mei, dascălul alături de preot erau cele mai importante figuri ale comunității. Și, pe vremea când eram eu copil, dascălii aveau parte de respectul cuvenit.

Eu provin dintr-o familie de învățători și îmi amintesc cu câtă prețuire erau răsfățați părinții mei și cantitatea de mândrie pe care o simțeam eu, știindu-mă odrasla lor. Astăzi însă principiile tradiționale au devenit neinteresante și, cumva, în contradicție cu noile tendințe.

Recunosc că mă interesează puțin spre deloc ce e la modă sau nu. Infinit mai mult mă interesează să oferim ce merită celor care merită.

În goana după _ce_ , parcă prea am uitat de _cine_ . În goana după lucruri, parcă prea am uitat de oameni, de oamenii de lângă noi. În loc să îi învățăm pe copiii și nepoții noștri să-și admire și să-și respecte dascălii, îi lăsăm să idolatrizeze personaje colorate și caractere îndoielnice, să se raporteze la valori fără valoare, să urmărească ținte fără țintă.

Ne amintim de profesori cam o dată pe an, de ziua lor profesională. Sunt însă, oare, 24 de ore de atenție suficiente pentru a răsplăti responsabilitatea educării unei generații? Îmi doresc ca aceste exemple de înțelepciune și sacrificiu să se bucure de respectul, recunoștința și prețuirea noastră în fiecare zi.

## Stimați colegi,

Este o lege nescrisă: cum e profesorul așa este țara. Pe cale de consecință firească, atitudinea față de profesor este totuna cu atitudinea față de țară. Avem în România peste 100.000 de profesori. Dacă fiecăruia dintre aceștia i s-ar oferi respectul pe care îl merită, România ar fi de peste 100.000 de ori mai bogată, de peste 100.000 de ori mai respectată! Vă mulțumesc.