Corneliu Olar

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea de astăzi se intitulează „Dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava! (Șeful scârț și moțul pârț)” Pentru a putea comasa învățământul, trebuie să știm prin ce se deosebește dispersia locuințelor din Munții Apuseni de dispersia locuințelor de pe alte plaiuri.

Nu sunt dintre cei care susțin că oricât de mic ar fi numărul de elevi ai unei școli dintr-un cătun neaccesibil, trebuie ca statul să mențină această școală. Ar fi absurd și ar fi în detrimentul calității învățământului, care, în sine, este o investiție.

Într-adevăr, există foarte multe școli în Munții Apuseni în care numărul de elevi a scăzut atât de mult încât menținerea școlii este pusă sub semnul întrebării. În contextul depopulării Munților Apuseni, am mai arătat cauzele acestei reduceri și deoarece am avertizat tot timpul asupra acestui fapt de interes național, sunt convins și de această dată că Ministerul Învățământului trebuie să nuanțeze comasarea, și în special să o însoțească, în cazul Munților Apuseni, sau prin investiții complementare comasării sau să ne lase în pace.

Copiii moților din clasele I–IV nu pot beneficia de învățarea limbii engleze și a calculatorului, deoarece un dascăl nu poate și nu trebuie să poată să îi învețe pe cei 8 copii alfabetul, disciplinele și în plus limba engleză și folosirea calculatorului. Sunt de acord și cu faptul că dacă lucrurile ar rămâne așa cum sunt, mulți copii ai moților din cătunele dispersate ar porni într-o lume superinformatizată cu un handicap imens.

Problema este că acei copii nu pot fi culeși cu microbuzele, deoarece nu există drumuri auto sau și dacă există, acestea sunt nefuncționale peste 60% din perioada de învățământ, căci iarna nu-i ca vara!

M-am gândit la construirea de internate după modele stabilite, ca și în cazul sălilor de sport, astfel încât să nu fie necesară efectuarea de proiecte și pentru acestea. În acele internate și-ar găsi în primul rând un loc de muncă și dascălii rămași fără școli, asigurându-se astfel supravegherea copiilor cu vârste între 6 și 10 ani. Totuși, ce te faci cu puiul de moț instituționalizat, a cărui legătură ombilicală există, și ce te faci cu clădirile școlilor părăsite? Multe școli se află pe lângă un cămin cultural și de voie, de nevoie se întrețin împreună. Dacă vor fi separate, se vor desființa amândouă. Nu pot să cred că cineva poate expedia astfel de situații printr-o fluturare din mână sau prin expresii de genul: „Câte situații de acestea sunt ca să putem vorbi de excepții?” Toate comunele din Țara Moților se află în această situație. Nu am crezut că voi ajunge să mă lupt împotriva depopulării munților și cu o astfel de problemă.

Și, dacă am lua în calcul varianta culegerii copiilor cu microbuzele, tot am ajunge la cheltuieli infernale: microbuzele, construirea și întreținerea drumurilor auto ar ajunge la valori a căror amortizare este atât de îndelungată încât numai de investiții nu poate fi vorba. Oricum ai da-o și ai calcula-o, comasarea reclamă mai multe cheltuieli decât investiții și, dacă excludem posibilitatea de a lăsa școlarizarea la latitudinea părinților sau a copiilor, ajungem la concluzia că la noi, la moți, nu se poate face comasarea așa cum nu s-a putut face nici CAP-ul.